10 definiții pentru conotație conotațiune


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

conotație sf [At: DEX2 / Pl: ~ii / E: fr connotation] (Lin) 1 Sens suplimentar (față de denotație) al unui cuvânt adesea figurat, rezultat din context. 2 (Pan) Semnificație.

CONOTÁȚIE, conotații, s. f. (Lingv.) Sens suplimentar (față de denotație) al unui cuvânt adesea figurat, rezultat din experiența personală, din context. ♦ Semnificație. – Din fr. connotation.

CONOTÁȚIE, conotații, s. f. (Lingv.) Sens suplimentar (față de denotație) al unui cuvânt adesea figurat, rezultat din experiența personală, din context. ♦ Semnificație. – Din fr. connotation.

CONOTÁȚIE s.f. 1. (Log.) Complex de caractere care aparțin unei situații concrete. 2. (Lingv.) Sens al unui cuvânt sau al unei expresii care deviază valoarea denotativă, sensul obișnuit și care depinde uneori de context, de condiții locale și sociale. [Gen. -iei, var. conotațiune s.f. / < fr. connotation].

CONOTÁȚIE s. f. 1. (log.) ansamblul caracteristicilor unui obiect; complex de caractere care aparțin unei situații concrete. 2. totalitatea sensurilor colaterale ale unui cuvânt care deviază valoarea denotativă. ◊ semnificație. (< fr. connotation)

CONOTÁȚIE ~i f. Totalitate a sensurilor colaterale ale unui cuvânt în raport cu sensul lui principal. [Art. conotația; G.-D. conotației; Sil. -ți-e] /<fr. connotation

CONOTAȚIÚNE s.f. v. conotație.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

*conotáție (-ți-e) s. f., art. conotáția (-ți-a), g.-d. art. conotáției; pl. conotáții, art. conotáțiile (-ți-i-)

conotație s. f., pl. conotáții


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

CONOTÁȚIE s. f. (< fr. connotation): restrângere sau extindere a sensului unui cuvânt, în funcție de context, de condițiile locale și sociale ale mesajului; deviere a sensului denotativ (v.) al cuvântului sau al expresiei. Termen folosit și în poetică sau stilistică, cu trimitere la „ansamblul valorilor afective ale unui semn lingvistic și efectul nondenotativ pe care-l produce asupra interlocutorului sau asupra cititorului”; la „tot ceea ce un termen poate evoca, sugera, implica într-un mod mai clar sau mai vag”.

DENOTAȚIE-CONOTAȚIE (< fr. dénotation, connotation) Termeni proveniți din stilistica anglo-saxonă și care se bucură de o largă circulație în teoria și critica literară. În critica modernă, denotația se referă la denumirea sensului propriu, obișnuit, al cuvîntului, conotația, la extinderea sau restrîngerea sensului cuvîntului, în funcție de context. Pereche de noțiuni, care, în structuralism (v.) subliniază, din punct de vedere lingvistic, deosebirea dintre limbajul literar și cel științific. În știință, limbajul este denotativ, direct, precis, transparent, banal, iar în artă, conotativ, deci, indirect, neprecis, oarecum opac, original. Semnificațiile plurale, adiacente, conotative, se substituie sistemului denotativ. După unii teoreticieni, natura și esența literaturii constă în această substituire, de unde rezultă necesitatea ca interpretarea cititorului sau a criticului să pornească de la sesizarea „semnificațiilor” și apoi să treacă la celelalte elemente structurale ale operei literare care, cum se știe, se prezintă ca o structură complexă.

Intrare: conotație
conotație substantiv feminin
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • conotație
  • conotația
plural
  • conotații
  • conotațiile
genitiv-dativ singular
  • conotații
  • conotației
plural
  • conotații
  • conotațiilor
vocativ singular
plural
conotațiune substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • conotațiune
  • conotațiunea
plural
  • conotațiuni
  • conotațiunile
genitiv-dativ singular
  • conotațiuni
  • conotațiunii
plural
  • conotațiuni
  • conotațiunilor
vocativ singular
plural

conotație conotațiune

  • 1. lingvistică Sens suplimentar (față de denotație) al unui cuvânt adesea figurat, rezultat din experiența personală, din context.
    surse: MDA2 DEX '09 DEX '98 DN
  • 2. logică Complex de caractere care aparțin unei situații concrete.
    surse: DN

etimologie: