clocésc v. tr. și intr. (bg. kločy, cloncănesc, rudă pin sunet cu lat glocire, a cloncăni, cu it. chiocciare, a cloncăni, cu sp. cloquear ș. a.; alb. kločis, cloncănesc, vgr. klózo, cloncănesc, ngr. closó, clocesc, cloncănesc. V. cloșcă, clocotesc, cloncănesc). A ședea pe oŭă și a le încălzi ca să ĭasă puiĭ. Fig. Staŭ loculuĭ nelucrînd: a cloci toată ziŭa’n casă. Coc (prepar) răzbunare: ĭ-o clocesc eŭ! V. refl. A se strica (a se împuți de ședere): apa s’a clocit în chĭup.