12 definiții pentru cloț

cloț sn [At: BELDIMAN, ap. TDRG / Pl: ~uri / E: nct] (Înv; pbl) Canaf.

cloț2 sn [At: H XII, 268 / Pl: ~uri / E: srb kloca] 1-2 (Reg) Spărtură mică de cărămidă sau piatră (cu care zidarii umplu golurile din zidărie).

cloț1 sn [At: MARDARIE, L. 2980 / Pl: ~uri / E: săs klôts] (Reg) 1 Trunchiul stejarului tăiat în bucăți de la 0,5 la 2 m. 2 Bucată dintr-un trunchi de copac. 3 Bucată de trunchi de molid sau brad din care se fac șindrile sau scânduri. 4 (Pgn) Bucată de lemn. 5 Prăjină de brad. 6 (Fig; îs) Beat ~ Beat turtă. 7 Cui pentru înnăditul tânjalelor una de alta prin cârcei. 8 (Înv) Zăvor.

CLOȚ, cloțuri, s. n. Spărtură, fragment dintr-o cărămidă (mai ales de la demolări). – Cf. germ. Klotz.

CLOȚ, cloțuri, s. n. Spărtură, fragment dintr-o cărămidă (mai ales de la demolări). – Cf. germ. Klotz.

cloț s. n., pl. clóțuri

cloț (clóțuri), s. n.1. Vîrf. – 2. Cui, știft, pivot. – 3. Fragment de cărămidă folosit la umpluturi. – 4. Trunchi, buștean. Origine incertă. Pare a fi o var. de la colț, alterată printr-o metateză, ca în clocoticolcoti; sau mai curînd, creație expresivă, cf. clanț. DAR separă cele două cuvinte, cloț „fragment de cărămidă”, care provine din sb. kloca „pietricică”, și cloț „trunchi”, cui care derivă, după Borcea 183, din săs. K’lôts „trunchi” (cf. Scriban); această ultimă der. este puțin probabilă, dacă se ia în considerație extinderea cuvîntului rom. Semantismul concordă perfect cu cel al lui colț. Circulă de asemenea o formă cu infix nazal, clonț, s. n. (cioc; vîrf, țanc; dinte canin; vîrf ascuțit, ghimpe; ciocănel percutor), de uz general (DAR exclude nejustificat Munt.), și care se pune de obicei în legătură cu sl. kljunŭ „vîrf” (Cihac, II, 63; DAR), în ciuda dificultăților fonetice. Paralelismul cloțclonț coincide cu cioccionc, ciotciont, botbont, etc. Der. cloțan, s. m. (șobolan. Mus decumanus), probabil plecîndu-se de la cloț „dinte” (după DAR, din sb. klokati „a înghiți”); cloțan, s. n. (vîrf ascuțit, țanc), cf. același sens la clonț; cloață, s. f. (cioc, gură; gură-spartă; babă vrăjitoare); clonț, adj. (știrb); clonțat, adj. (cu ciocul mare; obraznic, insolent); clonțar, s. m. (pasăre, Coccothrauster vulgaris); clonțan, s. m. (țanc, vîrf). Cloanță coincide perfect cu clanță; ceea ce pare să pledeze în favoarea unei origini expresive pentru toate aceste cuvinte.

cloț1, clóțuri, s.n. (reg.) 1. trunchi de stejar tăiat în bucăți; bălvan, bulan, butuc, colchiș, coltiș, gros; boc, buștean. 2. cui de lemn sau de fier folosit la înnăditul tânjelilor. 3. zăvor.

1) cloț n., pl. urĭ (germ. sas. klotz, butuc, bulgăre, de unde și pol. ceh. kloc, butuc. V. și colț). Munt. Mold. sud. Bulgăre, sfărămătură [!]: cloțurĭ de cărămidă. Munt. Olt. Bucată de lemn (orĭ și de metal) care sprijină ceva. Vechĭ. (Beld. ș. a.). Canaf, cĭucure. A ți se face mînile cloț de apă, a ți se zbîrci de prea multă ținere în apă. S. m. Munt. vest (?). Buștean de brad (bilă).

2) cloț, cloáță adj. (d. cloț 1). Munt. Prun cloț, corcoduș, prună cloață, corcodușă. – Și cloțuș, -ă.

În „Scriban” (original), greșeală de tipar: clotuș. - LauraGellner
Intrare: cloț
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cloț cloțul
plural cloțuri cloțurile
genitiv-dativ singular cloț cloțului
plural cloțuri cloțurilor
vocativ singular
plural