11 definiții pentru cloț


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

cloț sn [At: BELDIMAN, ap. TDRG / Pl: ~uri / E: nct] (Înv; pbl) Canaf.

cloț2 sn [At: H XII, 268 / Pl: ~uri / E: srb kloca] 1-2 (Reg) Spărtură mică de cărămidă sau piatră (cu care zidarii umplu golurile din zidărie).

cloț1 sn [At: MARDARIE, L. 2980 / Pl: ~uri / E: săs klôts] (Reg) 1 Trunchiul stejarului tăiat în bucăți de la 0,5 la 2 m. 2 Bucată dintr-un trunchi de copac. 3 Bucată de trunchi de molid sau brad din care se fac șindrile sau scânduri. 4 (Pgn) Bucată de lemn. 5 Prăjină de brad. 6 (Fig; îs) Beat ~ Beat turtă. 7 Cui pentru înnăditul tânjalelor una de alta prin cârcei. 8 (Înv) Zăvor.

CLOȚ, cloțuri, s. n. Spărtură, fragment dintr-o cărămidă (mai ales de la demolări). – Cf. germ. Klotz.

CLOȚ, cloțuri, s. n. Spărtură, fragment dintr-o cărămidă (mai ales de la demolări). – Cf. germ. Klotz.

1) cloț n., pl. urĭ (germ. sas. klotz, butuc, bulgăre, de unde și pol. ceh. kloc, butuc. V. și colț). Munt. Mold. sud. Bulgăre, sfărămătură: cloțurĭ de cărămidă. Munt. Olt. Bucată de lemn (orĭ și de metal) care sprijină ceva. Vechĭ. (Beld. ș. a.). Canaf, cĭucure. A ți se face mînile cloț de apă, a ți se zbîrci de prea multă ținere în apă. S. m. Munt. vest (?). Buștean de brad (bilă).

2) cloț, cloáță adj. (d. cloț 1). Munt. Prun cloț, corcoduș, prună cloață, corcodușă. – Și cloțuș, -ă.[1]

  1. În „Scriban” (original), greșeală de tipar: clotuș. LauraGellner

Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

cloț s. n., pl. clóțuri


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

cloț (clóțuri), s. n.1. Vîrf. – 2. Cui, știft, pivot. – 3. Fragment de cărămidă folosit la umpluturi. – 4. Trunchi, buștean. Origine incertă. Pare a fi o var. de la colț, alterată printr-o metateză, ca în clocoticolcoti; sau mai curînd, creație expresivă, cf. clanț. DAR separă cele două cuvinte, cloț „fragment de cărămidă”, care provine din sb. kloca „pietricică”, și cloț „trunchi”, cui care derivă, după Borcea 183, din săs. K’lôts „trunchi” (cf. Scriban); această ultimă der. este puțin probabilă, dacă se ia în considerație extinderea cuvîntului rom. Semantismul concordă perfect cu cel al lui colț. Circulă de asemenea o formă cu infix nazal, clonț, s. n. (cioc; vîrf, țanc; dinte canin; vîrf ascuțit, ghimpe; ciocănel percutor), de uz general (DAR exclude nejustificat Munt.), și care se pune de obicei în legătură cu sl. kljunŭ „vîrf” (Cihac, II, 63; DAR), în ciuda dificultăților fonetice. Paralelismul cloțclonț coincide cu cioccionc, ciotciont, botbont, etc. Der. cloțan, s. m. (șobolan. Mus decumanus), probabil plecîndu-se de la cloț „dinte” (după DAR, din sb. klokati „a înghiți”); cloțan, s. n. (vîrf ascuțit, țanc), cf. același sens la clonț; cloață, s. f. (cioc, gură; gură-spartă; babă vrăjitoare); clonț, adj. (știrb); clonțat, adj. (cu ciocul mare; obraznic, insolent); clonțar, s. m. (pasăre, Coccothrauster vulgaris); clonțan, s. m. (țanc, vîrf). Cloanță coincide perfect cu clanță; ceea ce pare să pledeze în favoarea unei origini expresive pentru toate aceste cuvinte.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

cloț1, clóțuri, s.n. (reg.) 1. trunchi de stejar tăiat în bucăți; bălvan, bulan, butuc, colchiș, coltiș, gros; boc, buștean. 2. cui de lemn sau de fier folosit la înnăditul tânjelilor. 3. zăvor.

Intrare: cloț
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cloț
  • cloțul
  • cloțu‑
plural
  • cloțuri
  • cloțurile
genitiv-dativ singular
  • cloț
  • cloțului
plural
  • cloțuri
  • cloțurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)