climax¹ (gr. klimax „scară”, „gradație”), figură care se realizează prin reflecție și constă în „enumerare progresivă”, adică gradație ascendentă sau „intensivă”, când ea începe de la cuvintele cele mai slabe la cele mai tari; sau poate fi descendentă, atunci când imaginea unui obiect evoluează de la dimensiunea ei firească la una din ce în ce mai redusă (sau când termenii enumerării își diminuează treptat valoarea, ca expresie a imaginii sau ideii; caz mai greu de ilustrat) (I): 1. Gradație ascendentă: „Căpitanii într-un gând Îți tot caută pricină și te defăimă pe rând; Unul cere să te scoată din oaste, altul din țară, Al treilea chiar din lume te-ar da bucuros afară.” (B. P. Hasdeu) La Eminescu avem, evident, o gradație ascendentă în redarea etapelor de percepere a realității, în următorul vers: „O, te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei”. 2. Gradație descendentă: „Țintise ochii pe lumina candelei, doar o adormi; lumina părea că se face din ce în ce mai mică, până rămânea cât o scânteie, apoi cât un fir de praf în bătaia soarelui, apoi se topea cu totul. O clipă de liniște și boierul iar tresărea, aprindea din nou lumina candelei, care se prefăcea, pe rând, într-o scânteie, într-un fir de praf și-n urmă se topea”. (Emil Gârleanu) Sau: „Mă uit la vulturul din zare Cum zboară puternic și lin. Acum e cât corbul de mare Cât pumnul abia, cât albina, Și-n urmă-l înghite lumina”. (G. Coșbuc)