CLEMENȚĂ, clemențe, s. f. Indulgență, iertare, îndurare; bunătate (a unui superior față de inferiorii săi). – Din lat. clementia, fr. clémence.

clemență sf [At: (a. 1774) URICARIUL I, 178 / Pl: ~țe / E: lat clementia, fr clémence] (Liv) Indulgență (față de inferiorii care au greșit).

* CLEMENȚĂ (pl. -țe) sf. Îndurare, milostivire [fr.].

CLEMENȚĂ, clemențe, s. f. (Livr.) Indulgență, iertare, îndurare; bunătate (a unui superior față de inferiorii săi). – Din lat. clementia, fr. clémence.

CLEMENȚĂ, clemențe, s. f. (Rar) Atitudine de îndurare, de iertare; indulgență, bunătate (a unui superior față de inferiorii săi).

CLEMENȚĂ s.f. (Rar) Iertare, indulgență, îndurare, milă, bunătate, blîndețe. [Cf. lat. clementia, it. clemenza].

CLEMENȚĂ s. f. iertare, indulgență, îndurare, milă, bunătate. (< fr. clémence, lat. clementia)

CLEMENȚĂ ~e f. livr. Atitudine plină de blândețe și de înțelegere. /<lat. clementia, fr. clémence

clemență f. îndurare, milostivire.

*cleménță f., pl. e (lat. clementia). Îndurare, calitatea de a fi ĭertător.

clemență s. f., g.-d. art. clemenței; pl. clemențe

clemență s. f., g.-d. art. clemenței; pl. clemențe

clemență s. f., g.-d. art. clemenței; pl. clemențe

clemență, clemențe s. f. (jur.) infractoare tânără, aflată la primul proces penal.

CLEMENȚĂ s. v. iertare, indulgență, îndurare, îngăduință, milostivire.

clemență s. v. IERTARE. INDULGENȚĂ. ÎNDURARE. ÎNGĂDUINȚĂ. MILOSTIVIRE.