ciura vt [At: ANON. CAR. / Pzi: ~rez / E: ciur²] 1 A cerne cu ciurul (1). 2 (Trs) A broda cu găurele Si: a face ciur (20).

CIUR, ciururi, s. n. 1. Unealtă de cernut pleava, gunoiul sau neghina din cereale, făcută dintr-o rețea deasă de sîrmă sau dintr-o bucată de piele perforată, fixată pe o ramă circulară de lemn; sită. ♦ Expr. A vedea ca prin ciur = a vedea neclar. Ochi de ciur = ochi mici de tot. A da (sau a cerne) pe cineva prin ciur și prin dîrmon = a bîrfi pe cineva, scoțîndu-i la iveală cît mai multe defecte. Trecut (sau dat și) prin ciur și prin sită (sau prin dîrmon) = (despre lucruri, situații, împrejurări) cercetat, examinat cu mare atenție; (despre oameni) care a trecut prin încercări felurite; încercat. A căra (sau a duce) apă cu ciurul = a nu face nici o treabă, a lucra fără spor. ♦ Cantitate de lucruri cîtă încape într-un ciur (1). 2. Unealtă specială pentru cernut nisipul sau prundișul, formată dintr-o ramă mare de lemn pe care este întinsă o rețea de sîrmă. 3. (Înv.) Ramă în formă de cerc pe care se brodează. 4. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului rumegătoarelor. – Lat. cibrum (= cribrum).

Ciura (nume propriu în Ardeal, citit Țura).

Ciur/a, -ea, -el, -ești v. Chirie II 3, 4.

ciura, ciurez, vb. I (înv.) 1. a trece prin ciur, a cerne cu ciurul. 2. a broda, a chindisi cu găurele.

ciurá, ciurez, v.t. (reg.) A broda. – Din ciur (MDA).

ciura, ciurez, vb. tranz. – (reg.) A broda. – Din ciur (MDA).