ciobaca f. Mold. luntre făcută dintr’o scorbură de copaciu. [Origină necunoscută].

ciobac sn vz ciobacă

ciobacă sf [At: DAMÉ, T. 126 / V: ciobac sn, ciub~, ciubică, șub~ / Pl: ~ace, ~băci / E: ucr чобак, mg csobák] (Reg) Luntre pescărească rudimentară, de obicei scobită dintr-un trunchi de copac.

ciubecă sf vz ciobacă

CIOBACĂ, ciobace, s. f. Luntre primitivă scobită dintr-un singur trunchi de salcie sau de plop, întrebuințată de pescari. V. lotcă. De partea cealaltă, sub deal, iazul lucea nemișcat; o ciobacă trecu încet brăzdînd luciul, apoi se afundă în pădurile dese de papură. SADOVEANU, O. VI 185.

CIOBACĂ ~ce f. înv. Luntre pescărească făcută dintr-un trunchi de copac scobit. [Sil. cio-ba-] /<ucr. țobak

cĭobácă f., pl. ace și ăcĭ (cp. cu ung. csanák, cĭobacă, saŭ cu rut. čovén, luntre, pin schimbare de sufix, infl. poate și de rus. čobák, mreană). Luntre făcută dintr’un trunchĭ scobit (orĭ și din scîndurĭ) de umblat pe bălțĭ la pescuit orĭ la vînat (Sadov. VR. 1928, 7, 8; Șez. 33, 26). – Și cĭobac, n., pl. e. V. căulă, cin 2 și oraniță.

ciobacă (reg.) s. f., g.-d. art. ciobacei; pl. ciobace

ciobacă (reg.) s. f., g.-d. art. ciobacei; pl. ciobace

ciobacă s. f. (sil. cio-), g.-d. art. ciobacei; pl. ciobace

ciobacă (-ăci), s. f. – Luntre scobită dintr-un trunchi de copac. Mag. csobák, rut. čobak „vas de lemn” (DAR). Din aceeași rădăcină (sl. čbanĭ) mag. csobány, de unde rom. cioban, s. n. „vas de lemn”, și sb. čobanija, de unde rom. ciobănie, s. f. (Trans., vas de lemn), pronunțat ciobăñe. Cf. ciovei.