cică⁵ av [At: ALECSANDRI, T. 4 / E: [se zi]ce + că] (Pfm) 1 (Precedă o afirmație pusă la socoteala altora) (Se) spune că... 2 (Indică un sentiment de îndoială) Dacă poate fi cu putință! 3 Nici mai mult, nici mai puțin. 4 Mai mult decât atâta. 5 (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins că nu e așa) Chipurile.

cică⁴ i [At: H III, 262 / E: fo] Cuvânt cu care se strigă oile.

cică³ i [At: ȘEZ. II, 111/21 / V: cic!, cico-cico!, cioc(-cioac)!, ciuc! / E: purcică] Cuvânt cu care se cheamă porcii.

cică² i [At: DA ms / V: cicio² / E: fetică] (Ban) Expresie de mângâiere adresată unei fete.

cică¹ i [At: I. CR. II, 154 / V: cicio¹ / E: nct] (Reg) Expresie de mângâiere adresată unui băiat.

CICĂ Ⓟ contras din (s e) zice c ă: ~ cu lupii să urli, cu oile să sbieri (ALECS.) ~ a ieșit moda să se puie la copii doici și dădace, tot nemțoaice ori franțuzoaice (ISP.).

CICĂ adv. (Familiar, cu valoare de verb unipersonal, făcînd adesea introducerea unui basm) 1. (Precedă o afirmație pusă pe socoteala altora) Se spune că..., lumea zice că..., precum se afirmă, după cum se crede. Cică-n munte, la povarnă, Plopii și răsurile Spun că vine-un vînt de iarnă, Răscolind pădurile. TOPÎRCEANU, B. 46. Și-a venit flăcăul, cică, Un voinic cum altul nu e! COȘBUC, P. I 180. Cică era odată o babă și un moșneag. CREANGĂ, P. 73. Așa am auzit. Cică i-o trăsnit ca să ieie pe cucoana Caliopi, vecina moșiei. ALECSANDRI, T. I 337. ◊ (Precedat de un «zice» pleonastic) Avea nevoie de dînșii în călătoria sa la Împăratul-Roș, care, zice, cică era un om răutăcios. CREANGĂ, P. 247. ♦ (Cu subiect la pers. 3; popular) El zice (sau ei zic) că... Moș Popa, cînd spune de evanghelie, cică să rabzi și iar să rabzi. DELAVRANCEA, S. 17. Ai să mergem să căutăm ceva de lucru, că burta, auzi, cică n-am mîncat de ieri, și cere, sărmana. ISPIRESCU, L. 275. 2. (Indică un sentiment de mirare sau de îndoială) E oare cu putință? auzi! Apoi cică să nu te strici de rîs! CREANGĂ, P. 254. Nici mai mult, nici mai puțin! Amu o scornit alta: cică să-i aducă pe fata împăratului-Roș! CREANGĂ, P. 234. ♦ Mai mult decît atîta. Aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă și jumătate din împărăția lui. CREANGĂ, P. 78. 3. (Povestitorul se face că admite ceea ce se spune, dar e convins că nu este așa) Chipurile; vorba vine! vorbă să fie! Mă țin la soare, ca pe un cocostîrc... ian așa... numai într-un picior, cică să mă învețe a face marș. ALECSANDRI, T. 4. Și ce pușchi! Cică-s patrioți, liberali... demagogi... ALECSANDRI, P. 38.

CICĂ adv. pop. 1) (atribuie celor spuse nesiguranță, îndoială etc.) Se zice că; se vorbește că. ~ era odată. 2) Chipurile; vine vorba. ~ a înțeles totul. /[zi]ce + că

cică conj. cum că, adică: cică era odată o babă și un moșneag CR. [Prescurtat din se zice că].

cică saŭ ci-că, prescurtare fam. din se zice că: ci-c’a fost un împărat. V. sanchi.

cic² i vz cică³

cicio¹ i vz cică¹

cicio² i vz cică²

cico-cico av vz cică³

cioaci i vz cică³

cioc¹ i vz cică³

cioc(-cioa)! i vz cică³

cică adv.

cică interj. – Cuvînt afectuos cu care se adresează unui copil. – Var. țică. Creație expresivă, cf. dial. it. din Latium cico, umbr. cica „nulla” (Prati 276). Chiar dacă intenția este diferită, aceeași formulă explică vb. cicăli (a pălăvrăgi, a flecări; a importuna, a deranja; a se certa), cu suf. de asemenea expresiv -li (cf. Graur, BL, IV, 91). Alte explicații mai puțin plauzibile: din sb. čakalati „a flecări” (Scriban, Arhiva, 1913); din lat. *cicala, forma vulg. de la cicada (Körting 2161; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Philippide, II, 636; Pușcariu, RF, I, 269; cf. DAR), care lasă neexplicată păstrarea lui l intervocalic; din mag. csihol- (Drăganu, Dacor., VI, 270). – Der. cicală, s. f. (plictisitor, pisălog), formație regresivă; cicălitor, adj. (importun, pisălog); cicălos, adj. (pisălog).

CICĂ adv. v. chipurile.

CICĂ adv. chipurile, (prin Transilv.) maramchipu. (~ s-ar fi dus la el.)