9 definiții pentru chiulaf

chiuláf sn [At: ALECSANDRI, T. 151 / V: ~lác / Pl: ~uri / E: tc külâh] (Iuz) 1 Căciulă turcească mare, în jurul căreia se înfășură turbanul. 2 (Îe) La așa cap, așa ~ Cum e sacul, și petecul. 3 (Dep; d. cineva care se crede deștept; îe) A avea ~ac A fi isteț.

CHIULÁF, chiulafuri, s. n. (Înv.) Un fel de căciulă turcească mare (în jurul căreia se înfășura turbanul). – Din tc. külâh.

CHIULÁF, chiulafuri, s. n. (Înv.) Un fel de căciulă turcească mare (în jurul căreia se înfășura turbanul). – Din tc. külâh.

CHIULÁF, chiulafuri, s. n. (Învechit) Un fel de căciulă turcească, asemănătoare cu ișlicul. Osmanlii și bostangii Au să curgă mii de mii, Ah! aman, aman! Să ne puie un chiulaf. ALECSANDRI, T. I 305.

chiuláf (chiu-) (înv.) s. n., pl. chiuláfuri

chiuláf s. n. (sil. chiu-), pl. chiuláfuri

chiuláf (chiuláfuri), s. n. – Căciulă turcească. Tc. külah (Șeineanu, II, 118; Meyer 229; Lokotsch 1232); cf. alb. külaf, bg. kjukaf, sb. ćulaf. Din der. tc. külahci „vînzător de căciuli” și apoi „șmecher” (pentru evoluția cf. papugiu, cioflingar), provine rom. chiulangiu, s. m. (șmecher; elev care chiulește), cf. Scriban, Arhiva, XXIII (1912), p. 382; Iogu, GS, IV, 388; DAR. De la acest cuvînt s-a reconstruit în rom. chiul, s. n. (înșelătorie, festă, renghi; în limbaj școlăresc, absență nejustificată). Reducerea este destul de nefirească (cf. chiulhangiuchiulhan), astfel încît este de presupus că trebuie să se fi produs înainte de propagarea formei chiulangiu (unde n este tîrziu și analogic), adică, pornindu-se de la o formă *chiulagiu. Mai puțin probabilă este explicația lui E. Lange Kowall, GS, VII, 296, care pleacă de la expresia din limbajul școlăresc fr., tireu au cul, întrucît astfel de împrumuturi sînt puțin uzuale în rom., și pentru că fonetismul din fr. nu explică deloc consoana finală. Totuși, această explicație este acceptată de Graur, BL, XIV, 107. – Der. chiuli, vb. (a lipsi fără motiv, a o șterge); chiuleală, s. f. (cursă, figură proastă; absență, fugă).

chiulaf n. 1. căciulă turcească: Sinan își pierdu chiulaful și feregeaua BĂLC.; 2. căciulă în genere: la așa cap așa chiulaf PANN. [Turc, KÜLAH].

chĭuláf n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] külah, căcĭulă, (fig.) păcăleală [de unde și var. rom. chĭul], külah etmek, a trage chĭulu; alb. bg. kĭulĕaf. V. zărculă. Vechĭ. Căcĭulă turcească. Azĭ. Fam. La așa cap, așa chĭulaf, la așa minte proastă, așa păcăleală.

Intrare: chiulaf
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular chiulaf chiulaful
plural chiulafuri chiulafurile
genitiv-dativ singular chiulaf chiulafului
plural chiulafuri chiulafurilor
vocativ singular
plural