CEHAN. 1. – (Ștef; Tec I); – la origine n. de persoană (Sd V 542), pus în legătură cu subst. ceahnă „cîine” (DR III); Cehan frecv. (Sur VII); – vătaf (16 A IV 211); – Ionașco (17 A I 3); C-tin Cehan Racoviță Vvd semna Cihan și Gehan (RI X 287). C-tin Gehanu Racoviță (P Gov) cf. pers. ğehan „lume” (OR II); Cehan, N., (Sur VII); – Petrea (17 A V 330); -i s. (Ștef). 2. Cihan (Ștef; Tec I; 17 A II 268); Ciohan (Bîr I). 3. Cf. fără h: Cean (Moț; Ard). 4. Ceheiu și Cehețel ss. < etn. ceh (?); cf. și Cehul Silvaniei s.