10 definiții pentru canțonă


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CANȚONĂ, canțone, s. f. 1. Poezie lirică italiană medievală, de origine provensală, consacrată iubirii cavalerești. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renașterii, care a pregătit apariția fugii1. – Din it. canzone.

canțónă sf [At: DEX2 / Pl: ~ne / E: it canzone] 1 Poezie lirică italiană medievală de origine provensală, consacrată iubirii cavalerești. 2 Cântec pe mai multe voci din epoca Renașterii, apropiat de cântecul popular, care, cu timpul, a devenit o piesă instrumentală.

CANȚÓNĂ, canțone, s. f. 1. Poezie lirică italiană medievală, de origine provensală, consacrată iubirii cavalerești. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renașterii, apropiat de cântecul popular, care, cu timpul, a devenit o piesă instrumentală. – Din it. canzone.

CANȚÓNĂ s.f. 1. Poezie lirică medievală, divizată în mai multe strofe, care, la primii poeți (Dante, Petrarca), păstrează aceeași ordine a rimelor și a versurilor ca în prima strofă. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renașterii, apropiat de cântecul popular. [< it. canzone].

CANȚÓNĂ s. f. 1. poezie lirică medievală cu tematică erotică, divizată în mai multe strofe. 2. cântec italian pe mai multe voci din epoca Renașterii, transcris apoi pentru instrumente spre a deveni o formă polifonică strofică. (< it. canzone)

CANȚÓNĂ ~e f. înv. 1) (în evul mediu și în epoca Renașterii) Poezie lirică consacrată iubirii cavalerești. 2) (în epoca Renașterii) Melodie pe mai multe voci, asemănătoare cântecului popular italian. /<it. canzone


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

canțónă s. f., g.-d. art. canțónei; pl. canțóne

canțónă s. f., g.-d. art. canțónei; pl. canțóne


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

CANȚONĂ, CANȚONETĂ (< it. canzone, cîntec) Specia a poeziei lirice, medievale, compoziție polifonică axată pe o scurtă poezie profană, divizată în stanțe egale, asemănătoare oarecum madrigalului (v.). Folosită la început de trubaduri în cîntarea iubirii cavalerești, ea a trecut în literatura apuseană și italiană, atingînd perfecția în opera lui Petrarca, în poezia lui Leopardi (Canzoni), și în aceea a lui Danie Aligheri, care își intitulează canzona sau cantica fiecare din cele trei părți ale Divinei Comedii, și care, în De vulgari eloquentia, fixează limitele canzonei. În literatura italiană, canțona apare sub diferite forme, canzoni all greco (Ode în genul lui Pindar), catene și manili, în care stanțele sînt legate între ele prin încrucișarea rimelor, bargelleto, cu forme fixe. Denumirea de canțonetă a fost dată de muzicienii secolului al XVI-lea canțonelor de dimensiuni mai restrînse prin numărul redus de strofe și versuri și folosirea, în general, a șapte sau chiar mai puține silabe, precum și un stil mai puțin serios. În literatura noastră, termenul canțonetă este folosit rareori pentru cîntecul de mici proporții, prin scurtimea versurilor și a strofelor. Cultivată de poeții secolului al XIX-lea ca Iancu Văcărescu, I. Heliade Rădulescu, V. Alecsandri ș.a.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

CANȚONĂ (< it.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice medievale, de origine provensală, cultivată de trubadurii care cîntau dragostea cavalerilor. Compusă din (3-) 5 sau 7 strofe, ultima mai scurtă, cu un număr nedeterminat de versuri (între 7 și 20) fiecare reluînd primul vers și păstrînd aceeași schemă ritmică. A cunoscut o mare înflorire în sec. 13, datorită poeților Școlii Siciliene și apoi prin Dante, Petrarca și Boccaccio. 2. Cîntec pe mai multe voci în epoca Renașterii, apropiat de cîntecul popular, care cu timpul a devenit o piesă instrumentală de tip polifonic imitativ, pregătind apariția fugii.

Intrare: canțonă
canțonă substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • canțo
  • canțona
plural
  • canțone
  • canțonele
genitiv-dativ singular
  • canțone
  • canțonei
plural
  • canțone
  • canțonelor
vocativ singular
plural

canțonă

  • 1. Poezie lirică italiană medievală, de origine provensală, consacrată iubirii cavalerești.
    surse: DEX '09 DEX '98 DN
  • 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renașterii, care a pregătit apariția fugii.
    surse: DEX '09 DN

etimologie: