CĂCA, cac, vb. I. (Pop.) 1. Tranz. A defeca. 2. Tranz. și refl. A (se) umple de excremente. ◊ Expr. S-a căcat în scăldătoare = se zice despre un om norocos. 3. Tranz. A murdări. 4. Tranz. Fig. A naște. – Lat. cacare.

CĂCAT, (1) căcați, s. m., (2) căcaturi, s. n. (Pop.) 1. S. m. Excrement. ◊ Căcat cu ochi = om (mai ales copil) de nimic. ◊ Expr. A mânca căcat = a spune minciuni. 2. S. n. Lucru de nimic; fleacuri. – V. căca.

cacă-frică si [At: DA ms / E: cacă (imperativ al lui căca) + frică] (Pfm) Om (foarte) fricos Cf: bășinos.

căca [At: LM / Pzi: cac / E: ml cacare] 1 vr (Trv; d. oameni) A defeca. 2-3 vtr A (se) murdări. 4-5 vtr A(se) umple de excremente. 6-7 vt (Îe) Are cine te ~, are cine te spăla Cine te bate te și mângâie. 8 vt (Trv; d. femei) A naște (cu ușurință, fără multe dureri). 9 vr (D. animale) A defeca.

căcat sm [At: ANON. CAR. / Pl: ~ați / E: căca] 1 Materii fecale Si: (înv) căcârnat, excrement, scârnă. 2 Lucru de nimic Si: (pfm) căcătuț, căcățel. 3-4 (Îs) ~ cu ochi Om (mai ales copil) de nimic. 5 (Îe) A mânca ~ A minți.

cac, a căcá (vest) și cîca (est) v. tr. (lat. caco, -are). Triv. Murdăresc pin căcat: geamurĭ căcate de muște. V. refl. Îmĭ deșert mațele.

căcát (vest) și cîcat (est) m. (d. cac). Triv. Excrement de om, de animal carnivor, de maĭmuță orĭ de insecte: căcațĭ de muscă pe geamurĭ. S. n. pl. urĭ. Fleacurĭ, lucrurĭ fără valoare. V. baligă și găinaț.

cîcát, cîcăreáță, V. căc-.

căca (a ~) (vulg.) vb., ind. prez. 1 sg. cac, 2 sg. caci, 3 cacă; conj. prez. 1 sg. să cac, 3 să cace; imper. 2 sg. afirm. cacă

căcat (excrement) (vulg.) s. m. / (fleac) (fam.) s. n., pl. căcați/căcaturi

*căca (a ~) vb., ind. prez. 3 cacă

căcat (excrement) s. m. / (fleac) s. n., pl. căcați / căcaturi

CĂCA vb. v. defeca, ieși.

CĂCAT s. v. excrement, fecale.

căca vb. v. DEFECA. IEȘI.

căcat s. v. EXCREMENT. FECALE.

căca (cac, căcat), vb. – A defeca. – Mr., megl. cac, istr. cǫc. Lat. cacāre (Pușcariu 247; REW 1443; Candrea-Dens., 206; DAR); cf. it. cacare, prov., sp., port. cagar, fr. chier. Se folosește în formă refl., uneori tranzitiv trans. Cf. căcat. Der. caca, adv., adj. (rahat, murdărie, cuvînt infantil), cf. Iordan, BF, VI, 150; căcăcios, adj. (fricos, care face pe el); căcăfrică, s. m. (leneș; laș); căcălău, s. n. (belșug, cantitate mare, grămadă); căcănar, s. m. (latrinar); căcănărie, s. f. (meseria de latrinar); căcăniu, adj. (de culoarea frunzelor moarte); căcărează, s. f. (excrement de oaie, capră, iepure, șobolan, cu formă caracteristică ovoidală), care presupune un anterior *căcărea (cf. it. cacherello) cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 477), căcăreza, vb. (a defeca); căcări, vb. (a avea diaree; a alinta); căcărie, s. f. (toane, nazuri); căcător, adj. (care provoacă diaree); căcăstoare, s. f. (closet); căcătură, s. f. (defecare); căcău, s. m. (cioară albastră, Coracius garrula); căcîcea, s. m. (căcăcios); cîca, adj. și adv. (murdar, spurcat, cuvînt infantil); cîcă, s. f. (muci, murdărie, femeie murdară). Din rom. derivă bg. (po)kakam „a defeca” (Capidan, Raporturile, 233), și ngr. (sarak.) kakarandza „excrement” (Hoeg 123), pe care Meyer, Neugr. St., IV, 50, îl derivă eronat din it. cacare, cu suf. -anza.

CĂCA, cac, vb. I. Intranz. (cîteodată și tranz.) și refl. A defeca (2). (meglenorom., macedorom. cac, istrorom. cąc; < lat. cacāre (Pușcariu); cf. it. cacare, prov., sp., port., cat. cagar, fr. chier; din rom. sunt deriv. bg. (po)kakam (= căca) și ngr. kakarándza (= excrement))

CĂCAT, căcați, s. m. Excrement, fecale. (din lat. cacatus; cf. căca)

căcat (căcați), s. m. – Rahat, excrement. Lat. cacatus, cf. căca. – Der. căcățiș, s. n. (fleac, nimic).

a (se) face de baftă / de basm / (eufem.) de cacao / de căcat (vulg.) expr. a (se) compromite; a se face de râs.

a căca steagul expr. (vulg.) a se afla într-o mare încurcătură; a avea necazuri mari.

a mânca căcat expr. (obs.) a minți.

a se căca împrăștiat expr. (vulg.) 1. a avea diaree. 2. a minți, a susține lucruri neadevărate. 3. a speria.

a se căca pe el expr. (vulg.) 1. a defeca în chiloți / în izmene etc. 2. a se grozăvi, a se lăuda. 3. a minți, a duce cu vorba. 4. a se speria.

căca, cac (pop., vulg.) I. v. t. a murdări cu materii fecale. II. a defeca.

căcat, căcați I s. m. (vulg.) 1. materii fecale. 2. persoană cu o conduită abominabilă. II. s. n. pl. căcaturi 1. fleacuri; lucruri de calitate inferioară. III interj. ei, aș!