CÂRCIUMAR, cârciumari, s. m. Proprietar al unei cârciumi. [Var.: crâșmar, (reg.) crăcimar s. m.] – Cârciumă + suf. -ar.

cârciumar sm [At: DOSOFTEI, V. S., ap. DA / V: ~cim~, ~rșmar, (reg) câjmar, crăcimar, crâcimar, crâjmar, crijmar, crișmar / Pl: ~i / E: cârciumă + -ar] Proprietar de cârciumă.

CÂRCIUMAR, cârciumari, s. m. Proprietar de cârciumă. [Var.: crâșmar, (reg.) crăcimar s. m.] – Cârciumă + suf. -ar.

CÂRCIUMAR ~i m. Persoană care ține o cârciumă. [Sil. câr-ciu-] /cârciumă + suf. ~ar

cârciumar m. cel ce ține o cârciumă.

cărcimar sm vz cârciumar

câjmar sm vz cârciumar

cârșmar sm vz cărciumar

crăcimar sm vz cărciumar

crâjmar sm vz cârciumar

crâșmar sm vz cârciumar

crijmar sm vz cârciumar

crișmar sm vz cârciumar

CÎRCI(U)MAR sm. ⚚ Stăpînul unei cîrciume, cel ce vinde vin și rachiu într’o cîrciumă: una gîndește cîrciumarul și alta bețivul (PANN) .

CÎRCIUMAR, cîrciumari, s. m. Persoană care ține o cîrciumă. Doi țărani se tocmeau de afară cu cîrciumarul voinic și gras. REBREANU, R. I 93. Măi podar, Măi cîrciumar, Trage podul, Să trec Oltul. TEODORESCU, P. P. 292. – Variantă: crăcimar (pronunțat crăci-mar) (NEGRUZZI, S. II 233) s. m.

CRĂCIMAR s. m. v. cîrciumar.

cîrcĭumár m. Vest. Acela care ține cîrcĭumă, orîndar. – În Mold. nord. crîșmar, în sud crișmar. Fem. -ăreasă, pl. ese, și -ăriță, pl. e.

cârciumar s. m., pl. cârciumari

cârciumar s. m., pl. cârciumari

cârciumar s. m., pl. cârciumari

crâjmár, crâjmari, (crâșmar), s.m. Cârciumar: „Jupâne, crâjmar bătrân, / Să-mi dai o cupă de zin” (Papahagi, 1925: 187). ■ (onom.) Crâșmar, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui cârciumar (MDA).