11 definiții pentru căminar

CĂMINÁR, căminari, s. m. Slujitor însărcinat, în Evul Mediu, în Moldova și apoi în Țara Românească, cu perceperea unor dări (la început numai pe vânzarea cerii). – Camănă (înv. „dare anuală asupra băuturilor alcoolice” < sl.) + suf. -ar.

CĂMINÁR, căminari, s. m. Slujitor însărcinat, în evul mediu, în Moldova și apoi în Țara Românească, cu perceperea unor dări (la început numai pe vânzarea cerii). – Camănă (înv. „dare anuală asupra băuturilor alcoolice” < sl.) + suf. -ar.

CĂMINÁR, căminari, s. m. (Mold., învechit) Boier care avea în grijă strîngerea dării pentru băuturile spirtoase. Căminarul Grigori?... Era bun prietin cu răposatu soțul meu. ALECSANDRI, T. I 34.

CĂMINÁR, căminari, s. m. (Înv. și reg.) Boier care avea în grijă strângerea dării pentru băuturile spirtoase. – Din camănă „dare anuală asupra băuturilor spirtoase” (< v. sl. kamy, kamene) + suf. -ar.

căminár s. m., pl. căminári

căminár s. m., pl. căminári

căminár sm [At: (a. 1741) IORGA, S. D. 227 / V: ~măn~ / Pl: ~i / E: camină + -ar] 1 (Iuz; șîc ~ul-mare, vel-~) Funcție a boierului însărcinat cu strângerea dijmei, inițial numai pe ceară. 2 (Îae) Boier care avea funcția de căminar (1).

CĂMINÁR ~i m. (în Țara Românească și în Moldova) Slujitor care strângea camăta. /cămină + suf. ~ar

căminar m. (Marele) boierul însărcinat cu strângerea caminei.

căminár m. (d. camină). Vechĭ. Perceptoru camineĭ, strîngătoru zecĭuieliĭ domneștĭ. Boĭer care comanda garda domnuluĭ saŭ curteniĭ. – Și cămănar (d. camănă). V. boĭer.

Sava (Căminarul) m. V. Bimbașa.

Intrare: căminar
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular căminar căminarul
plural căminari căminarii
genitiv-dativ singular căminar căminarului
plural căminari căminarilor
vocativ singular
plural