butadă (fr. boutade „glumă veselă, plăcută”), figură care constă într-un joc de cuvinte prin care vorbitorul realizează în finalul unui enunț o glumă spirituală, exprimând regretul, ciuda, decepția (mai mult simulat) la adresa cuiva. Măsura efectului ei este surpriza și plăcerea, netulburate de nici un sens satiric (A): „Joseph Helmesberger-tatăl (1828-1893) fu întrebat, într-o societate, ce mai face temutul critic Eduard Hanslik, cu care foarte puțini muzicieni vienezi se aflau în raporturi bune. – Ce să facă? – răspunse cu amărăciune violonistul. S-a dus la Karlsbad mai mult mort decât viu, dar, din păcate, s-a întors de acolo mai mult viu decât mort!” (George Sbârcea) Ca toate figurile de compoziție, b. își realizează jocul de cuvinte cu ajutorul uneia din figurile simple, care poate fi potrivită scopului; în exemplul de mai sus, prin antimetabolă. • B. are asemănare cu epigrama, fiindcă jocul de cuvinte are totdeauna structură de poantă, dar una lipsită de efect satiric. Nu e de mirare că poate avea și formă de epigramă: „Lui N. Titulescu: Nu fug ca tine după glorii, Dar în postumele-ți memorii, Precum de-atâția ani susții... De-o fi talentu-ți să mă poarte Ar fi dovada că îți ții Cuvântul numai după moarte!” (C. Pavelescu)