burdon s. n. (muz.) 1 Procedeu de acompaniament, care își are originile în Evul Mediu, constînd în persistența unui sunet, susținut de voce sau de un instrument. 2 Tub fără găuri, care emite un singur sunet grav, continuu, mai ales la cimpoi. 3 Coardă gravă la lăută, violoncel, liră etc., utilizată la acompaniament. 4 Registru de orgă cu timbru închis. • pl. -oane. / < fr. bourdon, it. bordone.

BURDON s. n. 1. Procedeu primitiv de acompaniament constând din persistența unui sunet, susținut de voce sau de un instrument. 2. Tub grav, fără găuri, care emite un singur sunet continuu, la cimpoi. 3. Coardă gravă, de acompaniament, la lăută, liră etc. 4. Registru de orgă cu timbru închis. (< fr. bourdon, it. bourdone)

burdon (< fr. bourdon [burdõ] „bas”; it. bordone; germ. Bordun; engl. burden; lat. bordunus) I. Procedeu primitiv de acompaniament*, ce poate fi întâlnit în folclorul diferitelor popoare, constând, în general, în persistența unui sunet, susținut de voce (1) sau de un instrument*, în regiunea gravă (asemănător isonului* din cântarea biz., unei pedale (2) sau chiar unei formule ostinate*). ♦ Sub forma unui ostinato relativ restrâns, a pătruns și în muzica profesionistă, constituind, de ex., acomp. musettei* din suitele barocului* V. faux-bourdon. II. 1. Tubul grav, fără găuri, care emite un singur sunet și în mod continuu la cimpoi* sau în fluierul* îngemănat. Denumirea românească regională „burdo(i)i” a acestui tub (extins uneori la întregul instr.) își are originea în b. (I). 2. Coardele grave la laută*, arciliuto*, liră (2) etc., întinse pe un gât suplimentar, mai lung, al instr., care emite un singur sunet. 3. Registru (II) de orgă*, foarte vechi, cu un timbru* închis [bouché (1)], caracteristic unor tuburi de 4’, 8’, 16’, 32’ (2) din metal sau lemn, cu un capac mobil. Echiv. fr. soubasse.