burdon (< fr. bourdon [burdõ] „bas”; it. bordone; germ. Bordun; engl. burden; lat. bordunus) I. Procedeu primitiv de acompaniament*, ce poate fi întâlnit în folclorul diferitelor popoare, constând, în general, în persistența unui sunet, susținut de voce (1) sau de un instrument*, în regiunea gravă (asemănător isonului* din cântarea biz., unei pedale (2) sau chiar unei formule ostinate*). ♦ Sub forma unui ostinato relativ restrâns, a pătruns și în muzica profesionistă, constituind, de ex., acomp. musettei* din suitele barocului* V. faux-bourdon. II. 1. Tubul grav, fără găuri, care emite un singur sunet și în mod continuu la cimpoi* sau în fluierul* îngemănat. Denumirea românească regională „burdo(i)i” a acestui tub (extins uneori la întregul instr.) își are originea în b. (I). 2. Coardele grave la laută*, arciliuto*, liră (2) etc., întinse pe un gât suplimentar, mai lung, al instr., care emite un singur sunet. 3. Registru (II) de orgă*, foarte vechi, cu un timbru* închis [bouché (1)], caracteristic unor tuburi de 4’, 8’, 16’, 32’ (2) din metal sau lemn, cu un capac mobil. Echiv. fr. soubasse.