bruiere sf [At: DEX-S / P: bru-ie~ / Pl: ~ri / E: bruia] 1 Perturbare a recepției unor semnale electromagnetice. 2 (Fig; fam) Gălăgie, încât vorbitorii nu se aud Cf bruia (2).

bruiere s.f. Acțiunea de a bruia și rezultatul ei. • pl. -i. /v. bruia.

BRUIERE s.f. Acțiunea de a bruia; bruiaj. [Pron. bru-ie-. [< bruia].

bruia vt [At: DN² / P: bru-ia / Pzi: ~iez / E: fr brouiller] 1 A perturba recepția unor semnale electromagnetice, a unei emisiuni radiofonice. 2 (Fig; fam) A face gălăgie, astfel că cei care vorbesc nu se aud.

bruia vb. I. tr. 1 A perturba (voit) recepția unor semnale electromagnetice, prin emiterea de semnale parazite cu aceeași frecvență. ♦ A perturba o audiție radiofonică. 2 Fig. A produce confuzie, neînțelegere în desfășurarea unui dialog, a unor fapte, idei etc. Cînd oratorul a început să vorbească, opozanții l-au bruiat. • pl. -iez. /<fr. brouiller.

BRUIA, bruiez, vb. I. Tranz. A perturba o emisiune radiofonică. – Fr. bruire.

BRUIA vb. I. tr. A perturba recepționarea undelor electromagnetice. [Pron. bru-ia, p. i. 3,6 -iază, ger. -ind. / < fr. brouiller].

BRUIA vb. tr. a perturba o audiție radiofonică. (< fr. brouiller)

A BRUIA ~iéz tranz. (recepția unor emisiuni radiofonice sau a unor semnale electromagnetice) A perturba prin producerea unor semnale parazite cu lungime de undă identică. [Sil. bru-ia] /<fr. brouiller

bruiere s. f. (sil. bru-ie-)

bruia (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. bruiez, 3 bruiază, 1 pl. bruiem; conj. prez. 1 sg. să bruiez, 3 să bruieze; ger. bruind

bruia (a ~) vb., ind. prez. 3 bruiază, 1 pl. bruiem; conj. prez. 3 să bruieze

bruia vb. (sil. -ia), ind. prez. 1 sg. bruiez, 3 sg. și pl. bruiază, 1 pl. bruiem (sil. -iem); conj. prez. 3 sg. și pl. bruieze

BRUIERE s. v. bruiaj.