boaită sf [At: NEGRUZZI, S. I, 161 / Pl: ~te / E: ns cfmg bojti] (Pop) 1-2 Vită (slabă). 3 (Nrc) Termen de batjocură pentru preoți.

boaită s.f. 1 (pop.) Vită (slabă). 2 Fig. (fam.) Epitet batjocoritor pentru oameni. ♦ Persoană căreia i se aplică acest epitet. Să ne ologească boaita cea îndrăcită (CR.). • pl. -e. /cf. magh. bojti „vite cornute”.

BOAITĂ (pl. -te) sf. 1 🐒 Vită slabă, prăpădită: acuma ai numai niște... boaite de boi la jug (JIP.) ¶ 2 familiar Termen de ocară sau de batjocură la adresa popilor sau călugărilor: cît pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită (CRG.).

BOAITĂ, boaite, s. f. Epitet dat unui bou (slab); vită (slabă). ♦ Termen de batjocură pentru oameni, în special pentru popi. O, o, boaite sălbatice, ciocoi. DUMITRIU, B. F. 156. Cît pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită. CREANGĂ, A. 43. Afară, boaite! Ieșiți, că pre toți vă omor. NEGRUZZI, S. I 161. – Pronunțat: boai-.

BOAITĂ, boaite, s. f. Vită (slabă). ♦ Termen de batjocură pentru oameni. – Comp. magh. bojti „vită cornută”.

BOAITĂ ~e f. 1) Vită slabă. 2) fig. fam. Om care comite fapte nedemne, reprobabile; nemernic; mârșav; ticălos; netrebnic. [Sil. boai-tă] /<ung. bojti

boaită f. Mold. 1. vită stricată: niște boaiete de boi; 2. fig. păcătos (epitet dat mai ales călugărilor): era să ne ologească boaita cea îndrăcită CR. [Ung. BOJTI, vite cornute: cf. Tr. boitar, păzitor de turme de porci].

boáĭtă f., pl. e (din hoaĭtă, ca bulearcă față de holercă ș.a.). Fam. Epitet injurios adresat uneĭ vite saŭ unuĭ om prost: o boaĭtă de slugă, de femeĭe. – Și șoaĭtă. V. boală și bîzdîganie.

boaltă s.f. v. boltă.

boaită (pop.) (desp. boai-) s. f., g.-d. art. boaitei; pl. boaite

boaită (pop.) (boai-) s. f., g.-d. art. boaitei; pl. boaite

boaită s. f. (sil. boai-), pl. boaite

boaită (boaite), s. f. – Animal, lighioană; termen injurios, al cărui sens real a dispărut în parte, și care se aplică în mod curent vitelor, și preoților. Origine necunoscută; probabil este legat de mag. (secui) bojti „stat” (DAR). Cihac, II, 483 îl consideră identic cu mag. bujtó, cf. buiac. Scriban îl derivă de la hoaită, pe care nu îl cunoaștem, și acesta de la hoit „stîrv”: ipoteză seducătoare, dar greu de susținut în ce privește fonetismul. Termenul a intrat în limba literară, dar pare a fi pop. numai în Mold. – Der. boitar, s. m. (Trans., cioban, porcar), care a pătruns în mag. bojtár. După Diculescu, Elementele, 446, acest ultim cuvînt provine din gr. *βοηυήρ, de la βοηυέω „a ajuta”.