blănit^[1] a vz îmblănit

blăniță sf [At: SADOVEANU, P. S. 105 / Pl: ~țe / E: blană + -iță] 1-2 (Șhp) Blănișoară (1-2).

îmblănit, ~ă a [At: NEGRUZZI, S. I, 199 / S și: (înv) înb~ / Pl: ~iți, ~e / E: îmblăni] 1 (D. îmbrăcăminte) Căptușit cu blană Si: (înv) blănit, blănuit, îmblănuit. 2 (Reg; d. elemente de construcție) Care este căptușit cu scândură groasă Si: pardosit. 3 (Reg; d. ferestre) Cu tocul așezat.

blănit, -ă (pop.) Care este căptușit cu blană. • pl. -ți, -te. /v. blăni.

blăniță s.f. Dim. al lui blană; blănișoară. • pl. -e. /blană + -iță.

BLĂNIT adj. p. BLĂNI. 1 Căptușit cu blană: scurteică ~ă cu vulpe; iarna port pieptar de flanelă și galoși blăniți (NEGR.) ¶ 2 Căptușit cu scînduri, cu blane, etc.: căruța era ~ă cu diamant (MERA).

BLĂNIȚĂ (pl. -țe) sf. dim. BLANĂ1-2: își luă ciomagul, căciula cea mare și blănița (SAD.).

BLĂNIT, -Ă adj. v. îmblănit.

BLĂNIȚĂ, blănițe, s. f. Diminutiv al lui blană¹. – v. blană (2). În fața lor, la masă, sta Gion Luludi. Mărunțel, nervos, cu părul negru creț ca o blăniță de astrahan. BART, E. 29.2. v. blană (3). Își luă ciomagul, căciula cea mare și blănița. SADOVEANU, P. S. 105.

ÎMBLĂNIT, -Ă, îmblăniți, -te, adj. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Căptușit cu blană. Popa era în colț cu arhimandritul Snagoveanu, pe care-l ajuta să-și îmbrace giubeaua neagră, îmblănită cu vidră. CAMIL PETRESCU, O. II 73. – Variantă: blănit, -ă (NEGRUZZI, S. I 199) adj.

BLĂNIT, -Ă, adj. v. îmblănit.

BLĂNIȚĂ, blănițe, s. f. Diminutiv al lui blană (I).

blăniță s. f., g.-d. art. blăniței; pl. blănițe

blăniță s. f., g.-d. art. blăniței; pl. blănițe

blăniță s. f., g.-d. art. blăniței; pl. blănițe

a pune mână la blăniță expr. (glum.) a face avansuri sexuale, a iniția un contact sexual.

bot îmblănit expr. bărbat care poartă mustață.