bielă sf [At: PONI, F. 167 / P: bi-e~ / Pl: ~le / E: fr bielle] Organ de mașină în formă de bară rigidă articulată, care transformă mișcarea rectilinie în mișcare de rotație și invers.

bielă s.f. (mec.) Organ de mașină în formă de bară articulată, care transmite mișcarea unei alte piese sau care transformă mișcarea rectilinie în mișcare de rotație și invers. • sil. bi-e-. pl. -e. /<fr. bielle.

*BIELĂ (pl. -le) sf. 🔧 Drug, sau sul de fier articulat la cele două capete și care comunică mișcarea unui organ al unei mașini unui alt organ (🖼 476) [fr. bielle].

BIELĂ, biele, s. f. Organ de mașină în formă de bară, care face parte din mecanismul de transformare a unei mișcări rectilinii în mișcare de rotație sau invers. Vom aduce lumina-n uzini, în inimile noastre, între mașini. Fiecare zvîcnet de bielă va fi Aducător de noi bucurii. VINTILĂ, O. 23. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. – Pronunțat: bi-e-.

BIELĂ, biele, s. f. Organ de mașină în formă de bară, făcînd parte dintr-un mecanism de transformare a unei mișcări rectilinii în mișcare de rotație și invers. [Pr.: bi-e-] – Fr. bielle.

BIELĂ s.f. Organ de mașină care transmite mișcarea unei alte piese sau transformă o formă de mișcare în altă formă. [Pron. bi-e-. / < fr. bielle].

BIELĂ s. f. organ de mașină care transmite mișcarea unei alte piese sau transformă o formă de mișcare în alta. (< fr. bielle)

BIELĂ ~e f. Organ de mașină în formă de bară, care transmite mișcarea unei alte piese. [G.-D. bielei; Sil. bi-e-] /<fr. bielle

*biélă f., pl. e (fr. bielle). Mec. Pĭesă care comunică și transformă mișcarea uneĭ mașinĭ, ca drugiĭ cei marĭ de fer care se mișcă la roatele locomotiveĭ.

băl, ~ă [At: ANON. CAR. / V: bel¹ a, bală, bea² sf, bâlă a / Pl: ~i, ~e / E: vsl вѣлъ] (Reg) 1 a (D. părul oamenilor) Blond. 2 a (D. oameni; îoc oacheș) Cu părul blond și cu fața albă. 3 a Frumos. 4 sf Iubită. 5 sf Lele. 6 a (D. animale; îoc negru) Care are corpul sau numai botul alb. 7 smf Animal cu corpul sau cu botul alb.

bel¹, ~ă a vz băl

biel a vz băl

băl, -ă adj. (reg.) 1 (despre oameni sau despre părul lor) Blond. 2 (despre animale, mai ales despre oi) Alb pe tot corpul sau numai pe bot. • pl. -i, -e. /<sl. veche бала.

bel², -ă adj. (înv.) Frumos. • pl. -i, -e. /<fr. belle, it. bella.

BĂL I. adj. 1 🐑 Se zice despre o oaie albă sau care are numai capul sau botul alb ¶ 2 Băn. Vacă ~ă, vacă albă ¶ Băn. Alb la față, bălaiu: Drag mi-a fost neicuța’l ~, De trei ani mă țiu cu el (HOD.). II. BĂLĂ sf. Băn. Mîndră, drăguță: Băla care-mi place mie, Gura ei strugur de vie (HOD.) [vsl. bélŭ] .

BEL adj. 🐑 BĂL

BĂL, -Ă, băli, -e, adj. (Ban., Transilv.) 1. (Despre oameni, în opoziție cu oacheș, smead) Blond; bălai, bălan. Frunză verde calapăr, Doi voinici, maică, mă cer: Unu-i negru, unu-i băl. Frunză verde de măr dulce, După băl, maică, m-aș duce. HODOȘ, P. P. 186. 2. (Despre oi, mai rar despre boi, vaci, cîini sau cai; în opoziție cu lai) Alb pe tot corpul sau numai pe bot.

BĂL, -Ă, băli, -e, adj. (Reg.) 1. (Despre oameni) Blond. 2. (Despre animale) Alb pe tot corpul sau numai pe bot. – Slav (v. sl. bĕlŭ „alb”).

BĂL ~ă (~i, ~e) reg. (despre oi) Care este alb pe tot corpul sau numai pe bot. /<sl. bĕlu

băl a. 1. alb, vorbind de oi (în opozițiune cu laiu); 2. în Banat: frumos, mândru (în cântecele populare); 3. în Oltenia: bălă, lele, țărancă. [Slav. BIELŬ, alb].

bel a. Mold. V. băl.

băl, bălă adj. pl. băĭ, băle (vsl. bĭelŭ, alb. V. bălaĭ, balcoș). Ban. Trans. vest. Bălaĭ.

!bielă (desp. bie-) s. f., g.-d. art. bielei; pl. biele

bielă (bi-e-) s. f., g.-d. art. bielei; pl. biele

bielă s. f. (sil. bi-e-), g.-d. art. bielei; pl. biele

băl (reg.) adj. m., pl. băli; f. bălă, pl. băle

băl (reg.) adj. m., pl. băli; f. bălă, pl. băle

băl adj. m., pl. băli; f. sg. bălă, pl. băle

BĂL adj. v. bălai, bălan, blond, galben.

băl adj.v. BĂLAI, BĂLAN, BLOND, GALBEN.

BĂL adj. (Ban.) Bălan, blond, alb. Bĕl. Albus. AC, 330. Etimologie: sl. bĕlŭ. Vezi și băloi Cf. gălbeneț (2). adjectiv

bal, adj. v. băl („alb”).

băl, bală, bălă, (bal, bel), adj. (înv.) 1. Alb. ■ (Oaie) cu lâna de culoare albă; alb curat. 2. (ref. la culoarea părului) Bălai: „Maică, doi feciori mă cer, / Unu-i negru ș-altu băl” (Bârlea, 1924, I: 310). ■ (top.) Valea lui Băl, în Rohia; Băleasa, afluent al Izei, ce izvorăște sub vf. Ștefăniței și se varsă în râul Iza, la Săliștea de Sus. – Din sl. bĕlŭ „alb” (DER, MDA); cuv. autohton (Hasdeu, Brâncuș), din radicalul i.-e *bhel „strălucitor, alb” (v. Pokorny, IEW, 118).

bel, adj. v. băl („alb”).

băl, bală, bălă, (bal, bel), adj. – (înv.) 1. Alb; (ref. la oi) cu lâna de culoare albă; alb curat (Precup, 1926). 2. (ref. la culoarea părului) Bălai: „Maică, doi feciori mă cer, / Unu-i negru ș-altu băl” (Bârlea, 1924, I: 310). ♦ Valea lui Băl, toponim în Rohia; Băleasa, afluent al Izei, ce izvorăște sub vf. Ștefăniței și se varsă în Iza, la Săliște. – Din sl. bĕlŭ „alb” (DER, MDA); cuvânt autohton (Hasdeu, Brâncuș), din radicalul i.-e *bhel „strălucitor, alb” (v. Pokorny, IEW, 118).

băl, bală, bălă, (bal, bel), adj. – (înv.) 1. Alb; (ref. la oi) cu lâna de culoare albă; alb curat (Precup 1926). 2. (ref. la culoarea părului) Bălai: „Maică, doi feciori mă cer, / Unu-i negru ș-altu băl” (Bârlea 1924 I: 310). Valea lui Băl, toponim în Rohia-Lăpuș; Băleasa, afluent al Izei, ce izvorăște sub vf. Ștefăniței și se varsă în Iza la Săliștea; Bălan, nume de familie provenit dintr-o poreclă sau un supranume („blond”). – Din sl. bĕlŭ „alb” (DA, DER); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Brâncuși 1983) din radicalul i.-e *bhel „strălucitor, alb”.