beleag sn [At: CANTEMIR, IST. 169 / Pl: ~uri / E: vsl бедеау] (Înv) Semn de recunoaștere Cf lozincă, parolă

BELEAG s. n. (Mold.) Consemn, parolă; semn de recunoaștere. Siliia cu toții di să strîngiia la tîrgu la Roman, unde era beleagul. URECHE, 102. Țoale pasările …, pentru asupra inorogului vînătoare, beleag și cuvînt își deaderă. CANTEMIR, IST. Etimologie: sl. bĕlĕgŭ. substantiv neutru

beleág n., pl. urĭ sau ege (bg. rus. bĭelĭeg, d. mong. bálgŭ, semn). Cant. Semn de recunoaștere. Ur. Tabără, loc de adunare.

beleag (-guri), s. n. – (Înv.) Semn, marcă. Sl. bĕlĕgŭ (DAR). Este der. de la același cuvînt, beleaznă, s. f. (cicatrice), însă este greu de lămurit drumul urmat de împrumut; cf. mag. belezna „defect de țesătură”, rut. blyzna „cicatrice” (Pușcariu, Dacor., I, 225), rus. blizna „defect” (Bogrea, Dacor., III, 727), bg. bĕležka „semn”.

beleag, beleaguri, s.n. (înv.) 1. semn de recunoaștere; parolă. 2. tabără.