atotțiitor, ~oare smf, a [At: MINEIUL (1776), 149 1/2 / V: (înv) ~riu / Pl: ~i, ~oare / E: atot- + țiitor] (Înv) 1-2 (Persoană) care păstrează existența a tot ce există.

ATOTȚIITOR I. adj. Care stăpînește toate (mai adesea atribut al lui Dumnezeu). II. ATOTȚIITORUL sm. Stăpînitorul a toate, Dumnezeu [a³ + tot + țiitor].

atotțiitor a. care stăpânește toate. ║ m. Dumnezeu.

atotțiitoriu sm, am vz atotțiitor

ȚIITOR I. adj. verb. ȚINEA și sm. Care ține; care stăpînește: eu rădic mînule mele cătră Domnul Domnezeu, țiitoriul ceriului și al pămîntului (PAL.); Petru-Vodă... agiutorit de lani Huniad, ~ul Țării-ungurești, au venit cu oaste și au împins pre Roman-Vodă den țară (GR.-UR.); 👉 ATOTȚIITOR. II. ȚIITOARE sf. 1 = CONCUBINĂ: și-au fost luat o slujnică ~ dintre acele țări streine (NEC.); tot mai bine să-i fie nevastă decât ~ (CAR.) ¶ 2 pl. Olten. Locul unde stau la pândă, unde se ațin vînătorii (VÎRC.).

a-tot-țiitór saŭ -ținătór, oáre adj. Care stăpînește toate. Dumnezeu. – Și atotț-.

atotțiitor.

ATOTȚIITORUL s. art. v. atotputernicul, creatorul, divinitate, domnul, dumnezeire, dumnezeu, părinte, providență, puternicul, stăpânul, tatăl, ziditorul.

atotțiitorul s. art. v. ATOTPUTERNICUL. CREATORUL. DIVINITATE. DOMNUL. DUMNEZEIRE. DUMNEZEU. PĂRINTE. PROVIDENȚĂ. PUTERNICUL. STĂPÎNUL. TATĂL. ZIDITORUL.