ASERTIV, -Ă, asertivi, -e, adj. Cu caracter de aserțiune; asertoric. – Din fr. assertif.

asertiv, ~ă a [At: DEX² / Pl: ~i, ~e / E: fr assertif] (Liv) Cu caracter de aserțiune Si: asertoric (1).

ASERTIV, -Ă, asertivi, -e, adj. (Livr.) Cu caracter de aserțiune; asertoric. – Din fr. assertif.

ASERTIV, -Ă adj. asertoric; declarativ (3). (< fr. assertif, it. assertivo)

asertiv adj. m., pl. asertivi; f. asertivă, pl. asertive

*asertiv adj. m., pl. asertivi; f. asertivă, pl. asertive

asertiv adj. m., pl. asertivi; f. sg. asertivă, pl. asertive

ASERTIV, -Ă 1. Act ~ Tip de act ilocuționar* prin care se exprimă idei, observații și opinii, se furnizează argumente în favoarea acestora sau se clarifică uzuri și semnificații. Vezi enunțuri ca: Vremea este frumoasă; A cumpărat cartea pentru că i-a plăcut; Am vrut să spun că nu ești bine informat etc. Caracteristică pentru actul asertiv este posibilitatea evaluării lui pe dimensiunea adevărat-fals (valoarea de adevăr). Performativele* specifice acestui tip de acte sunt din clasa verbelor declarandi: spun, zic, afirm etc., dar există și performative care marchează trăsături suplimentare ale forței* ilocuționare (mă plâng de, mă laud cu: aserțiunea se referă la un aspect legat de interesele emițătorului*; admit că, deduc că: aserțiunea este raportată la restul discursului etc.). Deși actele asertive se realizează, de obicei, prin propoziții enunțiative, afirmative (vezi exemplele de mai sus) sau negative (Nu sunt de aceeași părere; Nu era supărat), există și posibilitatea realizării lor ca acte indirecte*, prin propoziții interogative (retorice: Există ceva mai frumos decât muzica ? = „Nu există nimic mai frumos decât muzica”). Și propozițiile exclamative pot exprima uneori acte asertive (Ce frumos tablou! – „Tabloul este foarte frumos”). • În terminologia lui J. Austin: acte expozitive; la J. Searle: acte reprezentative (incluzând nu numai expozitivele, ci și unele verdictive din clasificarea lui Austin): Consider / Socotesc că are dreptate; Din ceea ce spui, înțeleg că n-a putut să vină etc. 2. Propoziție ~ Propoziție care ia valoare de adevăr, devenind, prin raportare la o stare de fapt, adevărată sau falsă; sin. cu declarativă*, enunțiativă*. Se opune propozițiilor interogative* și imperative*, care nu au valoare de adevăr. Din punct de vedere sintactic, propozițiile asertive pot apărea ca principale independente*, ca regente* sau ca subordonate*. Calitatea asertiv / non-asertiv a subordonatei depinde de natura regentului (vezi FACTIV): există regente în vecinătatea cărora se înregistrează calitatea adevărat / fals a subordonatei și regente care nu dau informații asupra valorii de adevăr a subordonatei. în română, unde s-au creat doi conectori* subordonatori: că și să, există o marcare sintactică a distincției asertiv / non-asertiv pentru subordonată: să este semnul sintactic indubitabil al unei subordonate non-asertive, iar că, deși acoperă situații diferite, apare obligatoriu în cazul subordonatelor asertive. Astfel, în fraza Ea este bucuroasă că m-a întâlnit, sunt enunțate două propoziții, ambele fiind de tip asertiv: „ea este bucuroasă” și „ea m-a întâlnit”, spre deosebire de Ea este bucuroasă să mă întâlnească, unde este enunțat un singur fapt „bucuria ei în legătură cu o întâlnire posibilă”, numai propoziția regentă având natură asertivă. L.I.R.(l); G.P.D.(2).

ASERTIV, -Ă adj. (cf. fr. assertif): rar în sintagma propoziție asertivă (v. propoziție enunțiativă).