18 definiții pentru argument


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

argumént sn [At: CANTEMIR, I. I. I, 9 / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr argument, lat argumentum] 1 Raționament (sau dovadă) ce sprijină o afirmație Si: (înv) cuvânt. 2 (Îvr; ltm sau frm) Expunere pe scurt a conținutului reprezentației artistice care urmează să se joace. 3 (Mat) Variabilă independentă a unei funcții.

ARGUMÉNT, argumente, s. n. 1. Raționament, dovadă adusă în sprijinul unei afirmații. 2. (Mat.) Variabila independentă a unei funcții. – Din fr. argument, lat. argumentum.

ARGUMÉNT, argumente, s. n. 1. Raționament, dovadă adusă în sprijinul unei afirmații. 2. (Mat.) Variabila independentă a unei funcții. – Din fr. argument, lat. argumentum.

ARGUMÉNT, argumente, s. n. Dovadă adusă în sprijinul unui punct de vedere; probă. Argumentele lui se bazează pe lucruri disparate; paseri, vînt, lună; cu toate acestea sînt argumente. SADOVEANU, Z. C. 20.

ARGUMÉNT, argumente, s. n. 1. Dovadă adusă pentru a demonstra ceva; probă. 2. (Mat.) Variabila independentă a unei funcțiuni. – Fr. argument (lat. lit. argumentum).

ARGUMÉNT s.n. 1. Dovadă (propoziție, raționament) pe care se întemeiază o demonstrație; probă. 2. (Mat.) Variabilă independentă a unei funcții. [< fr. argument, lat. argumentum].

ARGUMÉNT s. n. 1. dovadă (propoziție, raționament) pe care se întemeiază o demonstrație; probă. 2. (mat.) element din domeniul de definiție al unei funcții; variabilă independentă. 3. rezumat al unei piese de teatru, al unei opere literare etc. 4. dată folosită drept cheie în cursul unei sortări, unei căutări într-un fișier. (< fr. argument, lat. argumentum)

ARGUMÉNT ~e n. 1) Raționament folosit pentru a susține sau a respinge o afirmație. ~ concludent. ~e pro și contra. 2) mat. Variabilă independentă a unei funcții. /<lat. argumentum, fr. argument

argument n. probă prin raționament.

*argumént n., pl. e (lat. argumentum). Raționament din care tragĭ o concluziune. Probă, dovadă.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

argumént s. n., pl. arguménte

argumént s. n., pl. arguménte


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ARGUMÉNT s. I. 1. considerent, raționament, (înv.) rezon. (I-a convins cu ~e logice.) 2. motiv, motivare, motivație. (Cel mai bun ~ adus în sprijinul opțiunii sale.) 3. v. motiv. II. v. variabilă independentă.

ARGUMENT s. 1. considerent, raționament, (înv.) rezon. (I-a convins cu ~e logice.) 2. motiv, motivare, motivație. (Cel mai bun ~ adus în sprijinul opțiunii sale.) 3. dovadă, motiv, temei. (Are ~e să fie optimist.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

ARGUMENT (< fr. argument < lat. argumentum, din arguere, a proba) Raționament prin care, dintr-una sau mai multe propoziții, se deduce o concluzie, raționament folosit de obicei de orator în sprijinul tezei sale. Argumentele oratorice pot fi directe și indirecte. Cele directe au drept concluzie afirmarea tezei susținute de orator, cele indirecte, negarea ei. Totalitatea argumentelor directe poartă denumirea de confirmare (v.), ele întărind teza, iar a celor indirecte, de respingere, acestea contribuind la respingerea obiecțiunilor adversarului. Izvoarele argumentelor, denumite și locuri comune sau locurile argumentelor, sînt de două feluri: intrinseci, referitoare la subiect, ca definiția, enumerarea părților, genul și specia (v.), comparația, contrariile, repugnantele, circumstanțele, antecedentele, consecventele, cauză și efect (v.) și extrinseci, care nu se referă la subiectul tratat, dar care, prin autoritatea lor, pot caracteriza sau pot duce la constatarea unui fapt. Acestea sînt mai mult de domeniul jurisprudenței decît al artei oratorice. Argumentele constituie partea esențială a unui discurs. Toate celelalte părți converg spre ele. Retorii moderni folosesc ca izvoare unele științe și arte (istoria, filozofia etc.). Dacă în demonstrație accentul cade pe corectitudinea raționamentului, în argumentație elementul principal îl constituie eficiența acestuia în fața auditoriului, a cărui adeziune la teza susținută în discurs este urmărită de orator.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

ARGUMÉNT (< fr., lat.) s. n. 1. Raționament sau, p. gener., orice probă menită să dovedească sau să respingă ceva. 2. (MAT.) Variabilă independentă a unei funcții. ♦ Unghiul dintre semiaxa reală și dreapta care unește originea cu afixul unui număr complex, măsurat în sens trigonometric direct. 3. (FILOZ., LOG.) Denumire pentru unele raționamente concrete din istoria logicii și filozofiei, care prezintă un interes special: a. ontologic, introdus de Anselm pentru a demonstra existența lui Dumnezeu, preluat apoi de Decartes; a. îndoielii, formulat de către Decartes, în vederea așezării cunoașterii pe baze sigure; a. bastonului, încercare de a sili prin forța pe cineva să accepte o idee; a. la persoană, argumentare falsă prin referirea la calitățile persoanei, fără legătură logică cu ideea în discuție; a. relativ la ignoranță, bazat pe ignoranța interlocutorului; a. relativ la milă, în care se face apel la sentimente în favoarea cuiva; a. majorității (caz particular), cînd cineva se referă la acordul majorității.

APUD BONUM IUDICEM ARGUMENTA PLUS QUAM TESTES VALENT (lat.) în fața unui judecător bun, argumentele valorează mai mult decât martorii – Cicero, „De republica”, I, 38, 59.

ARGUMENTUM BACULINUM (lat.) argumentul bățului – Dreptul roman admitea, pentru dovedirea proprietății, atingerea cu bățul a unui lucru. Ironic, indică utilizarea forței drept argument suprem.

ULTIMA RATIO (REGIUM) (lat.) ultimul argument (al regilor) – Cuvintele aparținând lui Richelieu, înscrise pe tunurile franceze, iar mai târziu pe cele prusiene.

Intrare: argument
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • argument
  • argumentul
  • argumentu‑
plural
  • argumente
  • argumentele
genitiv-dativ singular
  • argument
  • argumentului
plural
  • argumente
  • argumentelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

argument

  • 1. Raționament, dovadă adusă în sprijinul unei afirmații.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: probă un exemplu
    exemple
    • Argumentele lui se bazează pe lucruri disparate; paseri, vînt, lună; cu toate acestea sînt argumente. SADOVEANU, Z. C. 20.
      surse: DLRLC
  • 2. matematică Variabila independentă a unei funcții.
    surse: DEX '09 DN
  • 3. Rezumat al unei piese de teatru, al unei opere literare etc.
    surse: MDN '00
  • 4. Dată folosită drept cheie în cursul unei sortări, unei căutări într-un fișier.
    surse: MDN '00

etimologie: