APARTENENȚĂ, apartenențe, s. f. Faptul de a ține, de a fi legat de cineva sau de ceva; proprietatea de a fi un element constitutiv al unui ansamblu. – Din fr. appartenance.

apartenență sf [At: CONTEMP., Seria II, 1948, nr. 112, 13/2 / Pl: ~țe / E: fr appartenance] (Dcr de sau mai rar la) 1-2 Depindere ori legare de cineva sau de ceva Si: aparținere. 3 Raport dintre un individ și clasa socială, colectivitatea, partidul etc. din care face parte.

APARTENENȚĂ, apartenențe, s. f. Faptul de a ține, de a fi legat de cineva sau de ceva; proprietatea de a fi un element al unui ansamblu. – Din fr. appartenance.

APARTENENȚĂ, apartenențe, s. f. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «de») Faptul de a aparține, de a fi legat, de a depinde de cineva sau de ceva. Apartenență de clasă. Apartenența la un partid politic.

APARTENENȚĂ, apartenențe, s. f. Faptul de a ține, de a fi legat de cineva sau de ceva. Apartenență de clasă. – Fr. appartenance.

APARTENENȚĂ s.f. Faptul de a aparține cuiva sau de ceva. [Cf. fr. appartenance, it. appartenenza].

APARTENENȚĂ s. f. 1. faptul de a aparține cuiva, de a ține de ceva. 2. (mat.) calitate a unui element care face parte dintr-o mulțime. (< fr. appartenance, it. appartenenza)

APARTENENȚĂ ~e f. Faptul de a aparține, de a fi legat de cineva sau de ceva. [G.-D. apartenenței] /<fr. appartenance

apartenență s. f., g.-d. art. apartenenței; pl. apartenențe

apartenență s. f., g.-d. art. apartenenței; pl. apartenențe

apartenență s. f., g.-d. art. apartenenței; pl. apartenențe

APARTENENȚĂ s. proveniență. (Care este ~ acestui utilaj?)

APARTENENȚĂ s. proveniență. (Care este ~ acestui utilaj?)