antoním sn [At: DA ms / Pl: ~e / E: fr antonyme] Cuvânt care, considerat în raport cu altul (cu care este în corelație), are sensul contrar.

ANTONÍM, antonime, s. n. Cuvînt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar. V. opus. Antonimul lui «harnic» este «leneș», al lui «sătul» e «flămînd». ◊ (Adjectival) Cuvinte antonime.

ANTONÍM, antonime, s. n. Cuvânt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar. Antonimul lui „mare” este „mic”. – Fr. antonyme (< gr.).

ANTONÍM s.n. (Lingv.) Cuvânt cu sensul opus altui cuvânt corelativ. ♦ Joc care cere să se caute un cuvânt opus altuia indicat sau care reiese dintr-o definiție. [Pl. -me. / fr. antonyme, cf. anti – contra, gr. onyma – nume].

ANTONÍM s. n. 1. cuvânt cu sens opus altui cuvânt. 2. joc care cere să se caute un cuvânt opus altuia, indicat sau care reiese dintr-o definiție. (< fr. antonyme)

ANTONÍM ~e n. lingv. Cuvânt cu sens opus al altui cuvânt. /<fr. antonyme

antonim a. și n. care are un sens contrar: binele e antonimul răului.

*antoním, -ă adj. (vgr. antónymos. V. an- și om-onim). Gram. Opus în înțeles: uricĭunea e antonimu frumusețiĭ.

!antoním (an-to-/ant-o-) s. n., pl. antoníme

antoním s. n., pl. antoníme

ANTONÍM s. n. (< fr. antonyme, cf. gr. anti „contra” + gr. onyma „nume”): cuvânt cu sens opus altui cuvânt corelativ, ca frumusețe – urâțenie, căldură – frig, bunătate – răutate; mare – mic, înalt – scund, gras – slab; vorbește – tace, cobor – urc; sus – jos, aproape – departe etc. Pentru limba română este cunoscută lucrarea Dicționar de antonime EER, București, 1974, de Marin Bucă și O. Vințeler.