13 definiții pentru alternanță

ALTERNÁNȚĂ, alternanțe, s. f. 1. Însușirea de a alterna; revenire succesivă. 2. Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul, în flexiune sau în familia lexicală. – Din fr. alternance.

ALTERNÁNȚĂ s. f. 1. Insușirea de a alterna; revenire succesivă. 2. Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul în flexiune sau în familie lexicală; ablaut. – Din fr. alternance.

ALTERNÁNȚĂ, alternanțe, s. f. 1. Revenire prin alternare; perindare. Alternanță de roci tari și de roci slabe. 2. Variație a vocalelor sau consoanelor într-un cuvînt sau în familia unui cuvînt, folosită de limbă pentru a diferenția formele gramaticale ale aceluiași cuvînt sau (împreună cu sufixul) derivatele unui cuvînt de forma lor de bază. Schimbarea vocalei în «joc-joacă-jucăm» constituie o alternanță vocalică; schimbarea consoanei în «gros-groși» constituie o alternanță consonantică.

ALTERNÁNȚĂ, alternanțe, s. f. Revenire prin alternare. ♦ Variație a vocalelor sau a consoanelor într-un cuvânt sau în cuvintele din aceeași familie, folosită de limbă pentru a diferenția diversele forme gramaticale sau derivatele unui cuvânt. – Fr. alternance.

alternánță s. f., g.-d. art. alternánței; pl. alternánțe

alternánță s. f., g.-d. art. alternánței; pl. alternánțe

alternánță sf [At: POPOVICI-KIRILEANU, B. 29 / Pl: ~țe / E: fr alternance] 1 Schimbare. 2 (Fiz) Totalitatea valorilor dintr-o semiperioadă a unui fenomen alternativ, începând cu momentul în care valoarea mărimii alternative trece prin zero. 3-4 (Fon) Schimbarea (calității sau) cantității unei vocale la cuvintele din aceeași familie sau în cursul flexiunii aceluiași cuvânt.

ALTERNÁNȚĂ s. v. alternare.

ALTERNÁNȚĂ s.f. 1. Schimbare care se petrece alternativ, rând pe rând; alternare, perindare. 2. (Lingv.) Schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a cuvintelor aparținând unei familii, cu ajutorul căreia se marchează diferența dintre formele gramaticale sau dintre derivate și cuvântul de bază. [< fr. alternance].

ALTERNÁNȚĂ s. f. 1. însușirea de a alterna. ◊ procedeul de decorare prin utilizarea alternativă a două motive, elemente. 2. (lingv.) schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a sunetelor cuvintelor aparținând unei familii. ♦ ~ vocalică = alternanță între vocalele din tema unui cuvânt; apofonie; ~ consonantică = alternanță prin consoane. (< fr. alternance)

ALTERNÁNȚĂ ~e f. 1) Caracter alternativ. 2) lingv. Proces care constă din schimbarea regulată a unui sunet din tema unui cuvânt în formele flexionare sau în familia unui cuvânt. ~ vocalică. ~ consonantică. /<fr. alternance

*alternánță f., pl. e (d. alternant; fr. alternance). Acțiunea de a alterna: alternanța straturilor în terenele [!] stratificate. Bot. Dispozițiunea frunzelor și florilor alterne.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ALTERNÁNȚĂ (‹ fr. {i}) s. f. 1. Însușirea de a alterna. 2. (FIZ.) Totalitatea valorilor luate de o mărime alternativă în decursul unei semiperioade cuprinse între două momente în care valoarea mărimii este nulă. 3. (GEOL.) Repetarea succesivă pe verticală a două sau mai multe tipuri de roci sau formațiuni geologice, de grosimi apropiate, în coloana stratigrafică a unei regiuni. 4. (LINGV.) Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul, în flexiune sau în familia lexicală: poate fi consonantică (ex. schimbarea lui s în ș: des-deși, a lui t în ț: tăiat-tăiați) sau vocalică (ex. carte-cărți); ablaut, apofonie. 5. (ARHIT.; ARTE PL.) Procedeu decorativ constînd în repetarea regulată a două motive (în arte decorative) sau a două elemente (în arhitectură).

Intrare: alternanță
alternanță substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular alternanță alternanța
plural alternanțe alternanțele
genitiv-dativ singular alternanțe alternanței
plural alternanțe alternanțelor
vocativ singular
plural