13 definiții pentru alternanță

alternánță sf [At: POPOVICI-KIRILEANU, B. 29 / Pl: ~țe / E: fr alternance] 1 Schimbare. 2 (Fiz) Totalitatea valorilor dintr-o semiperioadă a unui fenomen alternativ, începând cu momentul în care valoarea mărimii alternative trece prin zero. 3-4 (Fon) Schimbarea (calității sau) cantității unei vocale la cuvintele din aceeași familie sau în cursul flexiunii aceluiași cuvânt.

ALTERNÁNȚĂ, alternanțe, s. f. 1. Însușirea de a alterna; revenire succesivă. 2. Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul, în flexiune sau în familia lexicală. – Din fr. alternance.

ALTERNÁNȚĂ s. f. 1. Insușirea de a alterna; revenire succesivă. 2. Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul în flexiune sau în familie lexicală; ablaut. – Din fr. alternance.

ALTERNÁNȚĂ, alternanțe, s. f. 1. Revenire prin alternare; perindare. Alternanță de roci tari și de roci slabe. 2. Variație a vocalelor sau consoanelor într-un cuvînt sau în familia unui cuvînt, folosită de limbă pentru a diferenția formele gramaticale ale aceluiași cuvînt sau (împreună cu sufixul) derivatele unui cuvînt de forma lor de bază. Schimbarea vocalei în «joc-joacă-jucăm» constituie o alternanță vocalică; schimbarea consoanei în «gros-groși» constituie o alternanță consonantică.

ALTERNÁNȚĂ, alternanțe, s. f. Revenire prin alternare. ♦ Variație a vocalelor sau a consoanelor într-un cuvânt sau în cuvintele din aceeași familie, folosită de limbă pentru a diferenția diversele forme gramaticale sau derivatele unui cuvânt. – Fr. alternance.

alternánță s. f., g.-d. art. alternánței; pl. alternánțe

alternánță s. f., g.-d. art. alternánței; pl. alternánțe

ALTERNÁNȚĂ s. v. alternare.

ALTERNÁNȚĂ s.f. 1. Schimbare care se petrece alternativ, rând pe rând; alternare, perindare. 2. (Lingv.) Schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a cuvintelor aparținând unei familii, cu ajutorul căreia se marchează diferența dintre formele gramaticale sau dintre derivate și cuvântul de bază. [< fr. alternance].

ALTERNÁNȚĂ s. f. 1. însușirea de a alterna. ◊ procedeul de decorare prin utilizarea alternativă a două motive, elemente. 2. (lingv.) schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a sunetelor cuvintelor aparținând unei familii. ♦ ~ vocalică = alternanță între vocalele din tema unui cuvânt; apofonie; ~ consonantică = alternanță prin consoane. (< fr. alternance)

ALTERNÁNȚĂ ~e f. 1) Caracter alternativ. 2) lingv. Proces care constă din schimbarea regulată a unui sunet din tema unui cuvânt în formele flexionare sau în familia unui cuvânt. ~ vocalică. ~ consonantică. /<fr. alternance

*alternánță f., pl. e (d. alternant; fr. alternance). Acțiunea de a alterna: alternanța straturilor în terenele [!] stratificate. Bot. Dispozițiunea frunzelor și florilor alterne.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ALTERNÁNȚĂ (‹ fr. {i}) s. f. 1. Însușirea de a alterna. 2. (FIZ.) Totalitatea valorilor luate de o mărime alternativă în decursul unei semiperioade cuprinse între două momente în care valoarea mărimii este nulă. 3. (GEOL.) Repetarea succesivă pe verticală a două sau mai multe tipuri de roci sau formațiuni geologice, de grosimi apropiate, în coloana stratigrafică a unei regiuni. 4. (LINGV.) Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul, în flexiune sau în familia lexicală: poate fi consonantică (ex. schimbarea lui s în ș: des-deși, a lui t în ț: tăiat-tăiați) sau vocalică (ex. carte-cărți); ablaut, apofonie. 5. (ARHIT.; ARTE PL.) Procedeu decorativ constînd în repetarea regulată a două motive (în arte decorative) sau a două elemente (în arhitectură).

Intrare: alternanță
alternanță substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular alternanță alternanța
plural alternanțe alternanțele
genitiv-dativ singular alternanțe alternanței
plural alternanțe alternanțelor
vocativ singular
plural