14 definiții pentru alternanță

alternánță sf [At: POPOVICI-KIRILEANU, B. 29 / Pl: ~țe / E: fr alternance] 1 Schimbare. 2 (Fiz) Totalitatea valorilor dintr-o semiperioadă a unui fenomen alternativ, începând cu momentul în care valoarea mărimii alternative trece prin zero. 3-4 (Fon) Schimbarea (calității sau) cantității unei vocale la cuvintele din aceeași familie sau în cursul flexiunii aceluiași cuvânt.

ALTERNÁNȚĂ, alternanțe, s. f. 1. Însușirea de a alterna; revenire succesivă. 2. Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul, în flexiune sau în familia lexicală. – Din fr. alternance.

ALTERNÁNȚĂ s. f. 1. Insușirea de a alterna; revenire succesivă. 2. Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul în flexiune sau în familie lexicală; ablaut. – Din fr. alternance.

ALTERNÁNȚĂ, alternanțe, s. f. 1. Revenire prin alternare; perindare. Alternanță de roci tari și de roci slabe. 2. Variație a vocalelor sau consoanelor într-un cuvînt sau în familia unui cuvînt, folosită de limbă pentru a diferenția formele gramaticale ale aceluiași cuvînt sau (împreună cu sufixul) derivatele unui cuvînt de forma lor de bază. Schimbarea vocalei în «joc-joacă-jucăm» constituie o alternanță vocalică; schimbarea consoanei în «gros-groși» constituie o alternanță consonantică.

ALTERNÁNȚĂ, alternanțe, s. f. Revenire prin alternare. ♦ Variație a vocalelor sau a consoanelor într-un cuvânt sau în cuvintele din aceeași familie, folosită de limbă pentru a diferenția diversele forme gramaticale sau derivatele unui cuvânt. – Fr. alternance.

alternánță s. f., g.-d. art. alternánței; pl. alternánțe

alternánță s. f., g.-d. art. alternánței; pl. alternánțe

ALTERNÁNȚĂ s. v. alternare.

ALTERNÁNȚĂ s.f. 1. Schimbare care se petrece alternativ, rând pe rând; alternare, perindare. 2. (Lingv.) Schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a cuvintelor aparținând unei familii, cu ajutorul căreia se marchează diferența dintre formele gramaticale sau dintre derivate și cuvântul de bază. [< fr. alternance].

ALTERNÁNȚĂ s. f. 1. însușirea de a alterna. ◊ procedeul de decorare prin utilizarea alternativă a două motive, elemente. 2. (lingv.) schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a sunetelor cuvintelor aparținând unei familii. ♦ ~ vocalică = alternanță între vocalele din tema unui cuvânt; apofonie; ~ consonantică = alternanță prin consoane. (< fr. alternance)

ALTERNÁNȚĂ ~e f. 1) Caracter alternativ. 2) lingv. Proces care constă din schimbarea regulată a unui sunet din tema unui cuvânt în formele flexionare sau în familia unui cuvânt. ~ vocalică. ~ consonantică. /<fr. alternance

*alternánță f., pl. e (d. alternant; fr. alternance). Acțiunea de a alterna: alternanța straturilor în terenele stratificate. Bot. Dispozițiunea frunzelor și florilor alterne.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ALTERNÁNȚĂ (< fr. {i}) s. f. 1. Însușirea de a alterna. 2. (FIZ.) Totalitatea valorilor luate de o mărime alternativă în decursul unei semiperioade cuprinse între două momente în care valoarea mărimii este nulă. 3. (GEOL.) Repetarea succesivă pe verticală a două sau mai multe tipuri de roci sau formațiuni geologice, de grosimi apropiate, în coloana stratigrafică a unei regiuni. 4. (LINGV.) Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul, în flexiune sau în familia lexicală: poate fi consonantică (ex. schimbarea lui s în ș: des-deși, a lui t în ț: tăiat-tăiați) sau vocalică (ex. carte-cărți); ablaut, apofonie. 5. (ARHIT.; ARTE PL.) Procedeu decorativ constînd în repetarea regulată a două motive (în arte decorative) sau a două elemente (în arhitectură).

ALTERNANȚĂ Modificare a unui sunet sau grup de sunete, produsă în cursul flexiunii* sau al derivării*, în radicalul* unui cuvânt sau într-un sufix*: văd / vezi / (să) vadă; poartă / porți / purtăm; urs / urși; lucrez / lucrează, cititor / cititoare. • Clasificare: a) după natura sunetelor modificate: alternanțe vocalice, între vocale simple: a/e (fată / fete), î/i (vând / vinzi), între o vocală și un diftong: o/oa (or / ușoa), e/ea (cred / (să) crea), între diftongi: ia/ie (băiat / băieți), între o vocală și ∅: u/∅ (usuc / uscăm); alternanțe consonantice, între consoane simple: d/z (verde / verzi), t/ț (bat / bați), între grupuri consonantice bimembre: sc/șt (scă / gâște) sau trimembre: str/ștr (ministru / miniștri), între o consoană și 0: l/∅ (vale / văi), n/∅ (rămân / rămâi); b) după numărul posibil de membri ai alternanțelor în cadrul unei paradigme*: alternanțe bipartite (vezi exemplificările de sub (a)); alternanțe tripartite: a/ă/e ((să) vadă / văd / vede), o/oa/u (port / poartă / purtăm), a/ă/î (rămas / rămăsei / rămân) etc. • Alternanțele vocalice pot afecta o silabă accentuată (stradă / străzi), una neaccentuată (cumpăr / cumpere) sau pot fi corelate cu schimbarea locului accentului* (soră / surori). Ele se produc mai ales în interiorul radicalului sau în sufixe, pe când alternanțele consonantice – mai ales la finala radicalului, înaintea desinenței (cf. rog / roagă / rugăm, călător / călătoare vs. port / porți, fug / fugi, porc / porci). Alternanțele vocalice și/sau consonantice pot coexista într-un cuvânt: stradă / străzi, împart / împărțim, tânăr / tineri: de asemenea, aceeași alternanță se poate produce de două ori într-un cuvânt: capac / căpăcel. • Există alternanțe a căror orientare poate fi precizată și alternanțe neorientate. În primul caz, termenul de bază este reprezentat de sunetul din acea formă a morfemului* care poate apărea neurmată de afixe*, iar termenul sau termenii alternanți sunt rezultat al adăugării unor afixe flexionare ori derivative sau al modificării accentuării radicalului (t/ț sau o/u; primul membru este termenul de bază, al doilea – termenul alternant); în al doilea caz, fiecare termen alternant este condiționat de alt regent (a/e sau o/oa; nu se poate stabili termenul de bază). • Româna are un sistem complex de alternanțe, care o individualizează în raport cu celelalte limbi romanice. Condiționarea alternanțelor este, în primul rând. de natură fonetică, majoritatea acestora fiind rezultat al acțiunii unor legi* fonetice. Astfel se explică, de ex., dependența vocalismului radicalului de natura vocalei din silaba următoare (alternanțele e/ea și o/oa sunt condiționate de prezența unui [e] sau [ă] în silaba următoare) sau de pierderea accentului (alternanța o/u). Unele alternanțe, mai ales cele consonantice, se produc cu regularitate în contextul fonetic care le condiționează (s/ș, t/ț), pe când altele cunosc restricții suplimentare, de ordin gramatical (sunt limitate la anumite părți de vorbire: n/∅ apare numai la verbe sau forme flexionare: î/a/ă apare la anumite forme temporale și de persoană) sau etimologic (anumite alternanțe nu se realizează în neologisme). • Fonologie, alternanțele au fost interpretate drept cazuri de neutralizare* a opoziției dintre două sau trei foneme*, într-un anumit context morfematic, sau drept cazuri de distribuție* defectivă, definită în termeni morfologici (de ex., înaintea desinenței -i, este admisă numai seria / ț, z, ș, č, ǧ / și este exclusă seria / t, d, s, c, g /; în celelalte contexte, aceste unități fonematice se opun). • În morfologie, variațiile radicalului unui cuvânt flexibil, ca și variațiile anunutor sufixe gramaticale au fost interpretate ca alomorfe* ale morfemului radical, respectiv, ale sufixului gramatical. Astfel, în paradigma verbului a purta, morfemul radical cunoaște patru alomorfe: port-, porț-, purt-, poart-, iar sufixul de prezent -esc cunoaște la conjunctiv trei alomorfe: -esc, eșt-, -easc-. În flexiunea românească, alternanțele se încarcă cu o semnificație specială, constituind un mijloc suplimentar, în afara flectivelor*, pentru marcarea diverselor valori morfologice. Astfel, formele de pl. flori, porți, în raport cu formele de sg. floare, poartă, sunt marcate prin mai multe mijloace: la desinența -i, se adaugă alternanța vocalică oá/ó iar, în cazul lui poartă, și alternanța consonantică t/ț. în flexiunea românească, alternanțele dobândesc un rol semnificativ în marcarea numărului la substantiv și adjectiv (poartă – porți; searbăd – serbezi); a genului la adjectiv (frumos – frumoa), a persoanei și a numărului la verb (port – porți; port – purtăm); a anumitor forme temporale (ard – arsei; rămân – rămăsei); a anumitor forme modale, în special a conjunctivului (crede – să creadă, vede – să va). • Tendința limbii române actuale este de abandonare, în cazul neologismelor*, a sistemului de alternanțe: alături de neologismele lampă – lămpi, gară – gări, există și fabrică – fabrici, stație – stații; alături de neologismele neg – neagă, provoc – provoacă, există și mult mai numeroasele forme; acceptă, contestă, posedă; invocă, imploră, dezvoltă etc. Acest amestec de radicali cu alternanțe și fără alternanțe are ca efect pierderea caracterului fonetic și morfologic regulat al alternanțelor și transformarea lor în fapte de neregularitate flexionară. L.I.R.; G.P.D.

Intrare: alternanță
alternanță substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular alternanță alternanța
plural alternanțe alternanțele
genitiv-dativ singular alternanțe alternanței
plural alternanțe alternanțelor
vocativ singular
plural