alăutár, -áș, alăútă, V. lăut-.

lăutár m. (d. lăută). Muzicant care, pentru banĭ, cîntă pin [!] cîrcĭumĭ saŭ berăriĭ, pe la hore, pe la nunțĭ ș. a. (În România lăutariĭ îs, în general, Țiganĭ. Principalu lor instrument e vioara, apoĭ chitara, cobza, flautu, naĭu ș. a.). – Vechĭ și alăutar, -áș și lăutaș.

ALĂUTAR țig. (16 B IV 172; Sd VII 285), < subst.