admirát¹ sn [At: DA ms / E: admira] (Înv) Admirare.

admirat², ~ă a [At: ALEXANDRESCU, M. 27 / Pl: ~ați, ~e / E: admira] Care este privit cu admirație.

admira vtr [At: NEGRUZZI, S. II, 144 / Pzi: admir / E: fr admirer, lat admirare] 1-2 A (se) privi cu un sentiment de încântare, stimă, plăcere etc.

ADMIRÁ, admír, vb. I. Tranz. A privi cu un sentiment de încîntare. Cînd vedea că admir monograma aurită din colț, rîdea iluminată de plăcere. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Lui Gogu îi plăcea să fie admirat. REBREANU, R. I 179. Admiri tu natura, a ei armonie? ALEXANDRESCU, M. 83.

ADMIRÁ, admír, vb. I. Tranz. A privi ceva sau pe cineva cu un sentiment de încântare, de stimă etc. – Fr. admirer (lat. lit. admirari).

ADMIRÁ vb. I. tr. A privi, a prețui cu sentimente de încântare, de mirare și plăcere. [P.i. admir. / < fr. admirer, cf. lat. admirari].

ADMIRÁ vb. tr. a privi, a prețui cu sentimente de încântare, de mirare și plăcere. (< fr. admirer, lat. admirare)

A ADMIRÁ admír tranz. A privi cu multă plăcere și bucurie. ~ natura. /<fr. admirer, lat. admirari

admirà v. a privi cu o mirare amestecată cu plăcere (ceva frumos sau rar).

*admír, a -á v. tr. (lat. admiror, – rári). Privesc cu mirare, plăcere și stimă.

admirá (a ~) vb., ind. prez. 3 admíră

admirá vb., ind. prez. 1 sg. admír, 3 sg. și pl. admíră

A admira ≠ a disprețui, a detesta, a nesocoti

admirá (-r, -át), vb. – A privi ceva sau pe cineva cu un sentiment de admirație. < Fr. admirer. – Der. (din fr.) admirabil, adj.; admirativ, adj.; admirație, s. f.; admirator, adj.