admirare sf [At: MACEDONSKI, 0.198 / Pl: ~rări / E: admira] (Înv) Admirație.

ADMIRARE s. f. (Rar) Acțiunea de a admira și rezultatul ei; admirație. C-o admirare prefăcută sau c-un adînc entuziasm, Zadarnic ziceți, dulci prieteni, că-mi uit făptura trecătoare. MACEDONSKI, O. I 98.

ADMIRARE s. f. (Rar.) Admirație. – V. admira.

admira vtr [At: NEGRUZZI, S. II, 144 / Pzi: admir / E: fr admirer, lat admirare] 1-2 A (se) privi cu un sentiment de încântare, stimă, plăcere etc.

*ADMIRA (-mir) vb. tr. 1 A privi ceva cu o mirare amestecată cu plăcere, a fi adînc mișcat de frumusețea ce se înfățișează ochilor sau de însușirile deosebite ale unui lucru, a slăvi măreția unui fapt: am admirat frumusețea neîntrecută a acestor lucruri ¶ 2 A fi uimit de ceva, a i se părea ciudat (vorb. de fapte nevrednice): admir îndrăzneala acestor oameni fără conștiință [fr. < Iat.].

*ADMIRAȚIUNE, *ADMIRAȚIE sf. 1 Faptul de a admira ¶ 2 Sentiment de entuziasm produs în noi la vederea frumosului, binelui și adevărului: face niște ochi mari în cari strălucește o profundă admirație pentru cuceririle științei moderne (CAR.) [fr. < lat.].

ADMIRA, admir, vb. I. Tranz. A privi cu un sentiment de încîntare. Cînd vedea că admir monograma aurită din colț, rîdea iluminată de plăcere. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Lui Gogu îi plăcea să fie admirat. REBREANU, R. I 179. Admiri tu natura, a ei armonie? ALEXANDRESCU, M. 83.

ADMIRA, admir, vb. I. Tranz. A privi ceva sau pe cineva cu un sentiment de încîntare, de stimă etc. – Fr. admirer (lat. lit. admirari).

ADMIRA vb. I. tr. A privi, a prețui cu sentimente de încîntare, de mirare și plăcere. [P.i. admir. / < fr. admirer, cf. lat. admirari].

ADMIRA vb. tr. a privi, a prețui cu sentimente de încântare, de mirare și plăcere. (< fr. admirer, lat. admirare)

A ADMIRA admir tranz. A privi cu multă plăcere și bucurie. ~ natura. /<fr. admirer, lat. admirari

admirà v. a privi cu o mirare amestecată cu plăcere (ceva frumos sau rar).

*admír, a -á v. tr. (lat. admiror, – rári). Privesc cu mirare, plăcere și stimă.

*admirațiúne f. (lat. admirátio, -ónis). Acțiunea de a admira. – Și -ație și -are.

admirare (înv.) s. f., g.-d. art. admirării

admirare (înv.) s. f., g.-d. art. admirării

admirare s. f., g.-d. art. admirării; pl. admirări

admira (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. admir, 3 admiră; conj. prez. 1 sg. să admir, 3 să admire

admira (a ~) vb., ind. prez. 3 admiră

admira vb., ind. prez. 1 sg. admir, 3 sg. și pl. admiră

A admira ≠ a disprețui, a detesta, a nesocoti

admira (-r, -at), vb. – A privi ceva sau pe cineva cu un sentiment de admirație. < Fr. admirer. – Der. (din fr.) admirabil, adj.; admirativ, adj.; admirație, s. f.; admirator, adj.

Un sot trouve toujours un plus sot qui l’admire (fr. „Un prost găsește totdeauna pe unul mai prost care să-l admire”) – Boileau, Arta poetică (cînt. I, vers. 232). Pasajul se referă la autorii proști care sînt admirați de curteni încă mai neghiobi. LIT.