adjuncțiune (fr. adjonction „asociere”, „legare”), construcție care constă în a pune în relație gramaticală cu un segment comun mai mulți termeni ai enunțului (I): „Iară noi? noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic...” (Eminescu) În exemplul de mai sus, o serie de atribute (apoziționale, juxtapuse), sunt puse toate în relație cu același regent, pronumele noi. Cf. fr.: 1. Un subiect urmat de mai multe nume predicative: „Qu’il soit doux, complaisant, officieux, sincère; / On le veut, j’y souscris, et suis prêt à me taire.” (Boileau; F. p. 33). 2. Un subiect comun mai multor predicate verbale: „Son esprit au hasard aime, évite, poursuit, Défait, refait, augmente, ôte, élève, détruit^[1].” (Boileau; F., p. 337) 3. Un regim comun mai multor verbe: „Je tenais dans mes mains la vie et le trépas; Je donnais, j’enlevais, je rendais les Etats.” (Boileau; F., p. 337) În sfârșit, construcția poate cumula: mai multe complemente pentru un regent comun, mai multe propoziții pentru același verb (substantiv, pronume) regent. corectat(ă)