2 intrări

15 definiții

ABSOLUTIZÁRE, absolutizări, s. f. Acțiunea de a absolutiza și rezultatul ei. – V. absolutiza.

ABSOLUTIZÁRE, absolutizări, s. f. Acțiunea de a absolutiza și rezultatul ei. – V. absolutiza.

absolutizáre s. f., g.-d. art. absolutizắrii; pl. absolutizắri

absolutizáre s. f., g.-d. art. absolutizării; pl. absolutizări

absolutizáre sf [At: DEX2 / Pl: ~zări / E: absolutiza] 1 Atribuire eronată a unei valori absolute unui fapt sau unei idei prin ignorarea caracterului relativ, condiționat, limitat de celelalte laturi sau însușiri ale faptului sau ideii respective. 2 Considerare greșită a unei laturi sau a unui lucru ca fiind o entitate de sine stătătoare.

ABSOLUTIZÁRE s.f. Acțiunea de a absolutiza. [< absolutiza].

ABSOLUTIZÁ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absolută prin ignorarea caracterului relativ, condiționat, limitat de celelalte laturi sau însușiri ale faptului sau ideii respective; a considera în mod greșit o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de ansamblul căreia îi aparține. – Absolut + suf. -iza.

ABSOLUTIZÁ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absolută prin ignorarea caracterului relativ, condiționat, limitat de celelalte laturi sau însușiri ale faptului sau ideii respective; a considera în mod greșit o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține. – Absolut + suf. -iza.

absolutizá (a ~) vb., ind. prez. 3 absolutizeáză

absolutizá vb., ind. prez. 1 sg. absolutizéz, 3 sg. și pl. absolutizeáză

absolutizá vt [At: DEX2 / Pzi: -zéz / E: absolut + -iza] 1 A atribui, în mod eronat, unui fapt sau unei idei o valoare absolută prin ignorarea caracterului relativ, condiționat, limitat de celelalte laturi sau însușiri ale faptului sau idei respective. 2 A considera, în mod greșit, o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține.

ABSOLUTIZÁ vb. I. tr. A da un caracter absolut; a rupe o latură a unui lucru din complexul căruia aparține și a o considera ca o entitate de sine stătătoare. [După rus. absolutizirovati].

absolutizá vb. tr. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută. (< fr. absolutiser)

absolutizá, absolutizez vb. I. Tr. A socoti ceva ca absolut, îgnorind caracterul său relativ, limitat.

A ABSOLUTIZÁ ~éz tranz. A da caracter absolut; a considera (ceva) ca absolut. /absolut + suf. ~iza

Intrare: absolutizare
absolutizare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular absolutizare absolutizarea
plural absolutizări absolutizările
genitiv-dativ singular absolutizări absolutizării
plural absolutizări absolutizărilor
vocativ singular
plural
Intrare: absolutiza
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) absolutiza absolutizare absolutizat absolutizând singular plural
absolutizea absolutizați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) absolutizez (să) absolutizez absolutizam absolutizai absolutizasem
a II-a (tu) absolutizezi (să) absolutizezi absolutizai absolutizași absolutizaseși
a III-a (el, ea) absolutizea (să) absolutizeze absolutiza absolutiză absolutizase
plural I (noi) absolutizăm (să) absolutizăm absolutizam absolutizarăm absolutizaserăm, absolutizasem*
a II-a (voi) absolutizați (să) absolutizați absolutizați absolutizarăți absolutizaserăți, absolutizaseți*
a III-a (ei, ele) absolutizea (să) absolutizeze absolutizau absolutiza absolutizaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)