abitație abitațiune habitație

  • 1. Drept de folosință a unei case de locuit care este proprietatea altuia.
    surse: DEX '09 DLRM MDA2 DN NODEX științe juridice
    • 1.1. Dezmembrare a dreptului de proprietate asupra unei case, care conferă titularului dreptul de a o folosi și a încasa chiria, fără posibilitatea de a o înstrăina.
      surse: DEXI

etimologie:

habitație abitație abitațiune

  • 1. Drept de a locui într-o casă care aparține altuia.
    surse: NODEX

etimologie:

Intrare: abitație
substantiv feminin (F107) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular abitațiune abitațiunea
plural
genitiv-dativ singular abitațiuni abitațiunii
plural
vocativ singular
plural
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular abitație abitația
plural
genitiv-dativ singular abitații abitației
plural
vocativ singular
plural
habitație substantiv feminin
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular habitație habitația
plural habitații habitațiile
genitiv-dativ singular habitații habitației
plural habitații habitațiilor
vocativ singular
plural

15 definiții încorporate

Aceste definiții sunt deja încorporate în filele „rezultate” și „declinări”. Le prezentăm pentru edificare.

abitație sf [At: HAMANGIU, C. C. 141 / Pl: -ii / V: (înv) ~iune / E: fr (droit d’) habitation) (Jur) Drept de folosință a unei case de locuit aflate în proprietatea altcuiva.

ABITÁȚIE s. f. (Jur.) Drept de folosință a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d']habitation.

ABITÁȚIE s. f. (Jur.) Drept de folosință a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d']habitation.

ABITÁȚIE s. f. (Jur.) Dreptul de a locui într-o casă.

abitáție s.f. (jur.) Dezmembrare a dreptului de proprietate asupra unei case, care conferă titularului dreptul de a o folosi și a încasa chiria, fără posibilitatea de a o înstrăina. • g.-d. -iei. și habitáție, (înv.) abitațiune s.f. / <fr. habitation, lat. habitatĭo, -onis „locuință“.

abitáție (-ți-e) s. f., art. abitáția (-ți-a), g.-d. abitáții, art. abitáției

abitáție s. f. (sil. -ți-e), art. abitáția (sil. -ți-a), g.-d. abitáții, art. abitáției

ABITÁȚIE s.f. Dreptul de a locui într-o casă proprietate a altuia. [Var. habitație s.f. / cf. fr. habitation, lat. habitatio].

abitáție s. f. drept de folosință a unei case, proprietate a altcuiva. (< fr. habitation, lat. habitatio)

ABITÁȚIE f. jur. Dreptul de a locui într-o casă care aparține altuia. /<fr. habitation, lat. habitatio, ~onis

abitațiune sf vz abitație

abitațiúne s.f. v. abitație.

habitáție s. f., pl. habitáții

HABITÁȚIE s.f. v. abitație.

HABITÁȚIE ~i f. Drept de a locui într-o casă care aparține altuia. /<fr. habitation, lat. habitatio, ~onis