opțiuni

2 intrări

4 definiții

abdúcere s. f., g.-d. art. abdúcerii

abdúce vb. III. tr. A duce (de undeva); a lua, a apuca altă cale. • prez.ind. abdúc. /<lat. abducĕre.

abdúce vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. abdúc

abdúce vb. tr. a duce (de undeva), a lua. (< lat. abducere)

Intrare: abduce
verb (VT642)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) abduce abducere abdus abducând singular plural
abdu abduceți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) abduc (să) abduc abduceam abdusei abdusesem
a II-a (tu) abduci (să) abduci abduceai abduseși abduseseși
a III-a (el, ea) abduce (să) abducă abducea abduse abdusese
plural I (noi) abducem (să) abducem abduceam abduserăm abduseserăm, abdusesem*
a II-a (voi) abduceți (să) abduceți abduceați abduserăți abduseserăți, abduseseți*
a III-a (ei, ele) abduc (să) abducă abduceau abduseră abduseseră
Intrare: abducere
abducere infinitiv lung
infinitiv lung (IL107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular abducere abducerea
plural abduceri abducerile
genitiv-dativ singular abduceri abducerii
plural abduceri abducerilor
vocativ singular —
plural —
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)
Link către această paradigmă

abduce abducere abdus

  • 1. A duce (de undeva); a lua, a apuca altă cale.
    surse: DEXI MDN '00

etimologie: