2 intrări

20 de definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ocurent, ~ă a [At: ALEXI, W. / Pl: ~nți, ~e / E: fr occurent] 1 (Liv) Care se întâmplă. 2 (D. unități lingvistice) Care se întâlnește într-un text.

ocurență sf [At: ȘĂINEANU / Pl: ~țe / E: fr occurence] 1 (Liv) Împrejurare. 2 Prezență a unei unități lingvistice într-un text.

OCURÉNT, -Ă, ocurenți, -te, adj. 1. (Înv.) Care se întâmplă, care survine. 2. (Despre unități lingvistice) Care se întâlnește într-un text. – Din fr. occurrent.

OCURÉNȚĂ, ocurențe, s. f. 1. (Rar) Împrejurare, circumstanță, întâmplare, conjunctură. 2. Prezență a unei unități lingvistice într-un text. 3. Mod de prezentare a unui mineral sau a unei roci într-un zăcământ. – Din fr. occurrence.

OCURÉNT, -Ă, ocurenți, -te, adj. 1. (Înv.) Care se întâmplă, care survine. 2. (Despre unități lingvistice) Care se întâlnește într-un text. – Din fr. occurrent.

OCURÉNȚĂ, ocurențe, s. f. 1. (Rar) Împrejurare, circumstanță, întâmplare, conjunctură. 2. Prezență a unei unități lingvistice într-un text. 3. Mod de prezentare a unui mineral sau a unei roci într-un zăcământ. – Din fr. occurrence.

OCURÉNȚĂ, ocurențe, s. f. (Franțuzism rar) Împrejurare, întîmplare, circumstanță, conjunctură, concurs de împrejurări.

OCURÉNT, -Ă adj. (Rar) Care survine, se întâmplă la un moment dat. ♦ (Despre unități lingvistice) Care se întâlnește într-un text. [< fr. occurent, lat. occurens].

OCURÉNȚĂ s.f. Întâlnire, apariție, circumstanță întâmplătoare. ♦ (Lingv.) Cuvânt dintr-un text (care apare într-o anumită formă flexionară). ♦ Fel în care se prezintă o rocă sau un mineral într-un zăcământ. [< fr. occurence, it. occorenza < lat. occurens – care întâmpină].

OCURÉNT, -Ă adj. 1. care survine la un moment dat. 2. (despre unități lingvistice) care se întâlnește într-un text. (< fr. occurrent, lat. occurrens)

OCURÉNȚĂ s. f. 1. apariție, circumstanță întâmplătoare. 2. (lingv.) prezența unui cuvânt într-un text. 3. fel în care se prezintă o rocă sau un mineral într-un zăcământ. (< fr., /2/ engl. occurrence)

OCURÉNT ~tă (~ți, ~te) 1) înv. Care are loc la un moment dat. 2) (despre unități de limbă) Care se întâlnește într-un text. /<fr. occurrent

OCURÉNȚĂ ~e f. lingv. Prezență a unei unități de limbă într-un text (sub diferite forme). /<fr. occurrence

*ocurénță f., pl. e (fr. occurrence, d. occurent, lat. occúrrens, -éntis, care-țĭ ĭese înainte. V. concurență). Conjunctură, concurs de împrejurărĭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

ocurént adj. m., pl. ocurénți; f. ocuréntă, pl. ocurénte

ocurénță s. f., g.-d. art. ocurénței; pl. ocurénțe

ocurénță s. f., g.-d. art. ocurénței; pl. ocurénțe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

OCURÉNȚĂ s. (LINGV.) frecvență. (~ unui cuvânt într-un text.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

OCURÉNȚĂ s. f. (< fr. occurrence, it. occorenza < lat. occurens – care întâmpină): apariția unei anumite forme flexionare a unui cuvânt dintr-un fragment în nenumărate alte contexte.

Intrare: ocurent
ocurent adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ocurent
  • ocurentul
  • ocurentu‑
  • ocurentă
  • ocurenta
plural
  • ocurenți
  • ocurenții
  • ocurente
  • ocurentele
genitiv-dativ singular
  • ocurent
  • ocurentului
  • ocurente
  • ocurentei
plural
  • ocurenți
  • ocurenților
  • ocurente
  • ocurentelor
vocativ singular
plural
Intrare: ocurență
ocurență substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ocurență
  • ocurența
plural
  • ocurențe
  • ocurențele
genitiv-dativ singular
  • ocurențe
  • ocurenței
plural
  • ocurențe
  • ocurențelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

ocurență

etimologie: