maniu sn vz mânei

manei sn vz mânei

maneu sn vz mânei

mani² i [At: H XI, 379 / E: fo] (Reg; rep) Strigăt cu care se cheamă rațele sau bobocii de rață.

mani¹ smp [At: DEX / E: lat manes, -ium] (Mit; Ant) Nume dat în mitologia romanilor și a vechilor popoare italice sufletelor morților, considerate zei ocrotitori ai căminului.

manii sn vz mânei

măneu sn vz mânei

măniu sn vz mânei

mânei sn [At: TOMICI, C. A. 61/24 / V: man' ei, maneu, maniu, măneu, mâneu, mâniu (Pl: mâniuri), menei, meneu, minei, mineu / Pl: ~e / E: mână¹ + -ei] 1 (Trs; Ban) Mâner (1). 2 (Reg) Lamă de cuțit sau de briceag.

mâneu sn vz mânei

mâniu sn vz mânei

menei sn vz mânei

meneu sn vz mânei

minei² sn vz mânei

mineu² sn vz mânei

MÂNEI s. v. coadă, mâner.

mînei s. v. COADĂ. MÎNER.

MANIU, Vasile (1824-1901, n. Lugoj), scriitor și istoric român. Acad. (1876). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. Drame („Amelia sau Victima amorului”, „Conjurația lui Catilina”, „Proscrisul”). A cercetat originea poporului român, încercând să definească conceptul de națiune română („Disertațiune istorico-critică și literară, tratând despre originea românilor din Dacia Traiană”, „Unitatea latină sau cauza română în procesul naționalităților din punct de vedere istoric, juridic și politic”, „La mission de l’Occident latin dans l’Orient de l’Europe”).

MANIU, Iuliu (1873-1953, n. Șimleu Silvaniei), om politic român. M. de onoare al Acad. (1919). Personalitate marcantă a vieții politice românești, a fost unul dintre cei mai de seamă conducători ai luptei de eliberare națională a românilor transilvăneni și unul dintre făuritorii României Mari din 1918. Deputat (1906-1910) în Parlamentul de la Budapesta unde, cu energie și curaj, a afirmat și apărat drepturile și interesele legitime ale românilor transilvăneni. Aflat la Viena (oct. 1918), ca locotenent de artilerie în Regimentul 64 Orăștie, a trecut, în condițiile efervescenței naționale și revoluționare din Imperiu, la organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, înființând (31 oct.) Senatul (Sfatul) Militar, ca secție militară a Comitetului Național din Bucovina, Ardeal și Ungaria (30 oct.), cu sediul la Viena, contribuind astfel la preluarea puterii politice și administrative de către Consiliul Național Român Central (29 oct.). Ca delegat (deputat), M. a avut un rol important în elaborarea Rezoluției, în care se cerea ca Unirea să se facă fără condiții și fără un regim de autonomie națională sau teritorială. Președinte și ministru al resortului de Interne (1918-1920) al Consiliului Dirigent, calitate în care s-a preocupat de preluarea întregii administrații a Transilvaniei de către autoritățile românești; președinte al Partidului Național Român (1919-1926) și al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947). Prim-min. (1928-1930, iun.-oct. 1930, 1932-1933); ministru ad-interim la Finanțe (oct. 1929) și Război (apr. 1930), ministru secretar de stat (aug.-nov. 1944). Partizan consecvent al democrației, M. a condamnat regimurile autoritare, dictatoriale și totalitar-comuniste din România. A protestat energic împotriva cedării Basarabiei (iun. 1940) și a cotropirii Bucovinei de N, a Dictatului de la Viena (aug. 1940), iar în condițiile regimului antonescian, a încălcării drepturilor libertăților fundamentale ale cetățenilor. În împrejurările declanșării conflagrației mondiale, a susținut acțiunile militare ale armatei române pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate în 1940 de Uniunea Sovietică și Ungaria, dar s-a opus continuării operațiunilor militare dincolo de Nistru. În întreaga perioadă a războiului, M. a menținut strânse legături cu Aliații tradiționali, cerându-le, în repetate rânduri, garanții cu privire la restaurarea regimului democratic în România, iar pe plan intern a luat parte la pregătirile pentru înfăptuirea actului de la 23 aug. 1944 și de reorientare a politicii externe românești spre Națiunile Unite. După 23 august 1944, ca oponent consecvent al comunismului, a criticat măsurile economice, politice și sociale ale guvernului Groza, care avea drept țel comunizarea și sovietizarea țării. În spiritul indicațiilor venite de la Moscova de lichidare a forțelor de opoziție din statele în care-și exercita dominația, guvernul Groza, pretextând „încercarea de fugă a grupului național-țărănist de la Tămădău”, a trecut, la 14 iul. 1947, la arestarea lui M. și a altor lideri ai P.N.Ț. și la înscenarea unui simulacru de proces (oct.-nov. 1947), în urma căruia M. a fost condamnat (1 nov.) la temniță grea pe viață; a murit în închisoarea de la Sighet, iar trupul a fost aruncat într-o groapă comună. Lucrări: „Ardealul în timpul războiului”, „Chestiunea Banatului”, „Problema minorităților”, „România și revizuirea tratatelor”.

MANIU 1. Adrian M. (1891-1968, n. București), poet român. M. coresp. al Acad. (1933). După debutul caracterizat printr-o atitudine de frondă, parodică și demitizantă (vol. de poeme în proză „Figurile de ceară”, și poemul în versuri „Salomeea”), a combinat în poezia sa temele tradiționaliste cu expresia modernistă. Lirică peisagistică și erotică, valorificând filonul baladesc și mitologia populară, în viziuni picturale stilizate, ce sugerează naivitatea, rusticul și hieratismul icoanelor bizantine („Lângă pământ”, „Cartea țării”) sau exprimând în manieră expresionistă neliniștile poetului („Cântece de dragoste și moarte”, „Drumul spre stele”). Proză lirică („Din paharul cu otravă”, „Jupânul care făcea aur”), teatru de factură expresionistă („Meșterul”, „Lupii de aramă”); eseuri („Theodor Aman”, „La gravure sur bois en Roumanie”) și cronici de artă plastică; numeroase traduceri. Premiul Național (1938). 2. Rodica M. (1892-1958, n. București), pictoriță română. Soră cu M. (1). Scene de muncă din viața țărănească și peisaje, într-o construcție viguroasă susținută de sobrietatea armoniei cromatice („Cules de vie”, „Peisaj corsican”, „Sighișoara”).

Mani/u, -ul, -us v. Manuel III 10.

MANÍU s. n. v. mînei.

MANÉU s. n. v. mînei.

MANÍI s. n. v. mînei.

MĂNÉU s. n. v. mînei.

MĂNÍU s. n. v. mînei.

MENÉI s. n. v. minei.

MENEU s. n. v. minei.

MINÉI² s. n. v. mînei.

MINÉU² s. n. v. mînei.

MÎNEI s.n. 1. (Transilv., Ban.) Mîner (1). În acest drot să se lege de amîndoao capetele cîte un mîniu. TOMICI, C. A. 61/24. Ușurel și drept trage cu amîndoao mînile de mîniurile drotului cătră tine, pînă va treace. . . preste toți fagurii. id. ib. 148/15, cf. 143/21. Apă se mai aduce și cu cîrceagul (un vas de pămînt cu coadă sau mînei îngăurit în care intră apa pre 3 găuri de la gura cîrceagului). LIUBA-IANA, M. 99. Fuiorul și stupă să perie cu mîneu (coadă). id. ib. 118, cf. 94. Învîrtirea moriștei se face cu mîna prin ajutorul mîneiului. PĂCALĂ, M. R. 437, cf. 438, com. NOVACOVICIU, ALR I 917, ALR II 3 808, 4 929, 5 043, 6 427, 6 613, 6 639, 6 640, 6 652, 6 661, A III 3, 12, 16, 19, IV 5, com. din VALEA JIULUI. 2. (Regional) Limba cuțitului sau a briceagului (Petrila). ALR II 3 970/833. – Pl. : mîneie. – Și: mînéu, mîníu (pl. mîniuri), mănéu (ALR I 917/116, A III 17), manéi (ALR II 3 970/833), manéu (A III 3, IV 5, com. din VALEA JIULUI), maníu (ALR II 5 043/833, 6 639/833, 6 640/833, 6 652/833, A III 12, 16), menéi (ALR I 917/174), menéu (ib. 917/118, A III 2), minei (COMAN, GL., ALR I 917/164), minéu (A III 4, 12, 18) s. n. – Mînă¹ + suf. -ei. - Manei, maneu, maniu: prin apropiere de manetă, manivelă.

MÎNÍU s. n. v. mînei.