Ioan m. numele mai multor Domni români: IOAN VODĂ CEL CUMPLIT, Domnul Moldovei, Armean de origină, crud și răsbunător: îngropa de vii boieri, episcopi și călugări; mazilit de Turci, se răsculă asupră-le și-i învinse în diferite rânduri, dar fu cumplit bătut la Cahul (1573); prins prin trădare, Fu legat de coadele a două cămile și sfâșiat (1572-1574). ║ IOAN POTCOAVĂ, Domnul Moldovei, fratele celui precedent (1577). ║ IOAN II (Sasul), V. Iancu.

Ioan m. numele unui mare număr de sfinți: IOAN BOTEZĂTORUL (St.), vărul și înaintemergătorul lui Isus, decapitat din porunca lui Irod (32); prăznuit la 7 Ianuarie. ║ IOAN EVANGELISTUL (St.), unul din cei 12 apostoli, autorul unei Evanghelii și al Apocalipsului (7-101): serbat 8 Maiu. ║ IOAN (St.), V. Hristostom, Damaschin, Scărariu.

Ioan sau Ion (scurtat Io) m. numele inițial în titulatura Domnilor români: Ion Mateiu-Voevod și Domn a toată Țara Ungro-Vlahiei. [Acest nume ar veni dela Ioan I sau Ioanițiu, primul împărat al Ungro-Vlahilor].

Ioan m. nume a 6 regi din Portugalia (1385-1826) si a 3 regi din Suedia (1216-1591).

Ioan m. nume a 23 papi (523-1415).

Ioan n. nume a 7 împărați din Orient: Zimisce, Comnen, Vatațe, Duca, Lascaris, Paleolog, Cantacuzen (v. aceste nume).

Ioan m. numele unui rege francez IOAN CEL BUN (1350-1364) și a unui rege englez IOAN FĂRĂ PĂMÂNT, fiul lui Henric II, care acordă supușilor săi revoltați Carta cea mare (1190-1216).

bob² s.n. (sport) 1 Sanie de metal foarte joasă și îngustă, pentru două sau patru persoane, prevăzută în față cu două patine mobile, care se conduce mai ales cu ajutorul unui volan, folosindu-se la concursuri pe pante special amenajate. 2 Sport practicat cu acest fel de sanie; bobsleigh. • pl. -uri. /<engl., fr. bob[sleigh].

bob¹ s.m., s.n. 1 s.m. (bot.) Plantă erbacee anuală, din familia leguminoaselor, cu tulpina înaltă, cu florile albe sau trandafirii, cu păstăile mari și cu semințele ovale, turtite (Vicia faba). ♦ Restr. Sămînța acestei plante. Gătitu-le-ați ceva bob fiert? (CR.). 2 s.m. Compus: (bot.) bob-de-țarină = specie sălbatică a bobului, cu florile roșcate (Lathyrusplatyphyllos); măzăriche. 3 s.n. (bot.) Sămînță de cereale sau de legume care fac fructe păstăi; grăunte, boabă. ◊ Loc.adv. Din bob în bob = amănunțit. Dacă nu știi, ți-aș arăta din bob în bob amorul (EMIN.). Bob numărat = cu exactitate, exact, întocmai; pînă la capăt, totul. Nenea Hristodor... dovedește, bob numărat, că arenzile au scăzut (DELAVR). Bob cu (sau de) bob = cu grijă și cu răbdare; amănunțit. ◊ Expr. A nu zice (sau a nu pricepe) bob = a nu zice (sau a nu pricepe) nimic. Nu zise nici măcar bob (ISP.). A da (sau a ghici, a trage, a întinde) în bobi ori a da, a trage bobii (sau cu bobii) = a prevesti viitorul după cum se așază bobii aruncați de ghicitor. A arunca bobii v. arunca. Pînă la un bob de linte v. linte. A alege bobul de neghină v. neghină. A da (sau a căuta) (bobi) cu sita sau a trage în bobi pe sită (sau pe fundul sitei) v. sită. 4 s.n. Obiect mic, de formă rotundă, care seamănă cu un grăunte. Anină-n haina nopții Boabe mari de piatră scumpă (EMIN.). • pl. m. bobi, n. boabe. /<sl. veche бобъ.

Albert (Ioan) m. rege al Poloniei, fiul lui Cazimir IV, domni 1492-1501, fu învins de Ștefan cel Mare la Codrul Cosminului (1497).

pita-lui-sfîntu-Ioan s. v. ROȘCOVĂ.

Ioan, sfânt, unul dintre cei patru evangheliști, originar din Galileea, de meserie pescar, fost ucenic al lui Ioan Botezătorul. Face parte dintre cei 12 apostoli aleși de Iisus și este cel mai tânăr și mai iubit de El. Prezent la răstignire, Iisus îi dă în grijă pe sfânta Sa maică, îl însoțește pe Petru în activitatea sa misionară în Iudeea, Galileea și Samaria, ia parte la Sinodul de la Ierusalim și este socotit unul dintre stâlpii Bisericii. Din Efes este exilat în insula Patmos, unde are revelația pe care a consemnat-o în Apocalipsă. Revenit la Efes, a scris la scurt timp după evanghelie și cele trei epistole ale sale. Este sărbătorit la 8 mai. ◊ Evanghelia după Ioan v. evanghelie.

IOAN (sec. 13), conducător al uneia dintre formațiunile statale românești, menționate în „Diploma Ioaniților” (1247). Cnezatul lui I. era situat, probabil, în N Olteniei.

IOAN (JOᾹO [juãu]), numele a șase regi ai Portugaliei. Mai importanți: 1. I. I cel Mare (1385-1433). Mare maestru al ordinului de Aviz (1364), fiu nelegitim al regelui Pedro I (1357-1367), regent (din 1383), a fost proclamat rege (oct. 1384) și ales de cortes-uri la Coimbra (apr. 1385), întemeind dinastia de Aviz. A desfășurat o politică de centralizare a statului și i-a învins pe castilieni la Aljubarrota (1385); prin cucerirea Ceutei de la mauri (1415) începe expansiunea portugheză în Africa. 2. I. II (1481-1495). A reprimat, în 1483, răscoala condusă de Ferdinand de Bragança; a încurajat explorările geografice și a semnat cu Spania, în 1494, Tratatul de la Tordesillas prin delimitarea zonelor portugheză și spaniolă din Lumea Nouă. 3. I. IV (1640-1656), întemeietorul dinastiei de Bragança. Proclamat rege după ce a participat la revolta Portugaliei împotriva lui Filip IV, regele Spaniei.

IOAN, Alexandru (n. 1931, București), medic român. Prof. univ. la București. Lucrări privind metodele de investigație, cardiologică neinvazivă, valvulopatiile, cardiopatiile ischemice și congenitale, aritmiile cardiace. Lucrări: „Considerații asupra zgomotelor cardiace în blocurile de ramură” (în colab.), „Tratamentul diuretic în insuficiența cardiacă cronică”, „Diagnosticul precoce al cordului pulmonar cronic” (în colab.).

IOAN (JEAN [jã]), numele a doi regi ai Franței. Mai important: I. II cel Bun (1350-1364). Înfrânt la Poitiers de armata engleză, condusă de Eduard (Prințul Negru) (sept. 1356), a fost luat în captivitate și dus la Londra, unde a rămas până în 1362, perioadă în care fiul său, Carol V, a condus ca regent, reprimând Jacqueria și răscoalele orășenilor din Paris, condusă de Ettiene Marcel. Eliberat în urma Tratatului de la Brétigny (1360), prin care se obliga să plătească 4 mil. scuzi răscumpărare și să cedeze, ca zălog, Aquitania. Întrucât nu a putut să-și onoreze obligațiile, s-a reîntors la Londra, unde a și murit.

IOAN, numele a 23 de papi și ai unui antipapă. Mai importanți: 1. I. XXI (Petrus Juliani) (1276-1277), cunoscut pentru lucrarea „Summulae logicales”. 2. I. XXIII (Angelo Giuseppe Roncalli) (1958-1963). A reunit, în 1962, Conciliul Vatican II și a emis, în 1961, enciclicele „Mater et Magistra” și, în 1963, „Pacem in terris”, ce urmăreau integrarea Bisericii în viața societății contemporane.

IOAN, numele a opt suverani ai Imp. Bizantin. Mai importanți: 1. I. I Tzimiskes (969-976). Comandant militar care, inițial, l-a sprijinit pe Nicefor II Focas apoi, împreună cu împărăteasa Teofano, l-au asasinat, preluând tronul. A luptat împotriva lui Sveatoslav (971) și a supus partea de NE a Bulgariei; în anii 974-975, a recucerit o mare parte parte din Siria. 2. I. II Comnen (1118-1143). A luptat împotriva pecenegilor (1121), venețienilor (1123-1126), sârbilor (1124), ungurilor (1129), turcilor selgiucizi și l-a obligat pe Raymond de Poitiers, principele Antiohiei, să-l recunoască drept suzeran. 3. I. III Ducas Vatațes, suveran al Imp. Bizantin de la Niceea (1222-1254). A purtat lupte cu Imp. Latin, a cucerit terit. din Asia Mică, precum și ins. Samos, Lesbos ș.a (1225). 4. I. V Paleolog (1341-1391), efectiv din 1354 (sau 1355). Domnia i-a fost tulburată de războiul civil dintre gruparea Cantacuzinilor și cea a Paleologilor; în 1369, a acceptat unirea cu Biserica Romei. În timpul său, otomanii cuceresc o parte din stăpânirile bizantine, din 1373, imperiul devenind vasal față de aceștia. 5. I. VI Cantacuzino (1341-1354 sau 1355), exponent al intereselor marii aristocrații. A înăbușit răscoala zeloților din Salonic (1349) și a pierdut însemnate terit. în lupta cu Ștefan Dușan (din 1347), cu toate că făcuse apel la ajutorul otomanilor. 6. I. VIII Paleolog (1425-1448). În încercarea de a obține sprijinul Occidentului împotriva turcilor otomani, a acceptat unirea bisericilor din Constantinopol și Roma (Conciliul de la Ferrra-Florența, 1438-1445), care nu a fost pusă în practică.

IOAN ebr. Iochanan sau Iohanna gr. Iωάννες, lat. Ioannes, I. IOAN. Numele cel mai frecvent la romîni; repetat în dinastia Asăneștilor, devine supranume domnesc, Iῷ, la munteni, parte integrantă a intitulației. 1. Ioan, forma cultă; – Gură-de-aur, b. dobr. (RI XI 208); cu afer.: Oan, „sluga” (curtean) mold., 1461 (M Put 175); – fratele lui D. Bratu (AO XXI 199). 2. Ioana sau Ioană, f. luat și ca nume bărbătesc, cu afer: Oana b. (Moț; Paș); – Preseacă, mold., 1463 (Sd V 386); Oană nume purtat de 25 boieri ai lui Ștefan cel Mare ș.a. (Dm; Ștef). 3. Ioane (Mar), vocativul pt. nom., ca Petre < Petru, formă curentă ard. între anii 1850 – 1870; Oane (Mar; Buc; CL); -a (Ard; Moț). 4. Ioanele (Moț). 5. + -eș, sau contam. cu magh. Iános: Ioaneș, ard. (Paș); Oaneș, Tudoran (16 A IV 128; Sd XVI); prob. Neș, Haideu (AO XXI 198); Neșu, M. (Î Div); -l vatav 1679 (BCI VII 9): Nesu (cu s pt ș, grafie străina) 1671 (Paș). Ioanăș (Ard). 6. *Ioanică: Ioanicești s.; Oanică (Dm); Oaneca (C Bog). 7. Ioanin (Ard I 248). 8. Țarul Ioaniță, redat în latină: Ioannicius rex; Ioanițiu, act., sub infl. sufixului grec -iu, 9. Ioanță (Ard); Oanță (Dm; C Ștef; Mar; Vel) etc; Oanța (Dm; Ștef; 17 A III 89); Oanțe, I. (Ard); -a (ib.); Oanțul s. 10. Cu u pentru o, prob.: Unț/ăști, -eni ss., v. și Uncu, Un ce. 11. Ioanca fiul lui Cosma, ard. (14 C I 18); Oanca (Ștef); Oancă, T., mold. (RI XI 315); – Turcul (16 A II 121). 12. + -cea; Ioancea (Î Div); cu afer. Oance (Mar; Ștef); -a, frecv. ard. (Paș) și mold. (Dm; Ștef; Ț. Rom. 128; P Bor 55); Ioanei (Paș), cf. magh. Iancsi. II. ION 1. -frec. (Dm) și act. -escu; frecv.; -easa, -easca, -ești ss. 2. Iuon formă curentă în urbariile din Ardeal (Met 39; Paș; Ard) etc. Iuonea, Iuoneasă (Paș). 3. Iuvon, ard. (Paș). 4. On (Ard; Met 95; Sd XVI, etc.); On, Isă (Ard II 123); On, Birza (Met 95). 5. Iona b. (P Bor 34); Onă f. ar. (Fărș); Oua b, (Dm; C Ștef; 13-15 B 158; P Bor 2, 64);- diacu, 1734 (Acte Sc), sau din Ionă profetul. 6. Ionea (Mar); – munt. 1596 (Sd VII 270): One, -a (Dm; Ștef; Ard; Vr; Sd XI 27 și XV); Oneasa f. (16 B II 43; Cand 156), marital; Niasa, 1688, ard. (Paș); Onesc, hațeg. (Cand 156); Onescu luat ca prenume dobr. (RI XI 215); -l fam. mold.; olt. (17 B IV 511); Oneasca t.; Onoae fam. (Paș). Eonu, mold., 1692 (BCI XV 87); Onu (Ard); -l (16 A II 89). III. Derivate din ION: A. + -ac (1-3), -ace (4), -ache (5) -aș (6): 1. Ionac fam. mold.; Onac; -a (Sd XI 87; 17 A III 84, IV 189, 291, V 275; BCI IV 204); -a f. mold. (Sd XI 87); Onacă (17 A II 233); Naca b. (17 A II 217; Sd VI 30; P Bor 6); Naca, Nacu, Nachi ar. (Fărș); Ionacu (Mar); Onacu (ib); Nacu (Mar; Moț; Paș; Gara 96); – olt. (Sd XXII); -l (Tec I;UrXXII 69); Ion Ferdinand Nacul boier mold., 1672 (Sd I -II); + -a: Năcula (Puc) și Năculele m-te Bz. sau < Nicolae. 2. Ionăcani = Ionicani s. mold. (BCI IV 132). 3. Năcuțu (Sd XVI); Năcuța f. (17 A IV 149); Nacoe, țig. (16 B II 16). 4. Onacea (17 A V 330; Sur XXIV) Ionaciu, Șt., din Putila (Băl VI); + -ian; Nacian, I., prof. 5. + -ache: Ionache (17 B III 523); Nache, ar. (Weig) și dr., sau < Enache; Onachi, mold., 1642 (Isp II²); Nachi ar. (Ant Ar). 6. Ionaș (Mar; Ștef; Ard; Tis; 16 B V 155); Ionașiu (Mar); Onaș (Ard); Ionăș (Ard); – olt. (Cand); Oneșan (Cand 156); Ionășel (Mar; Ștef); Ionăș/ești, – eni ss. 7. Ionaș + -co, -cu: lonașco (Dm; Mar; Ștef); Onașco Bucelescul, mold., 1623 (RI II 143); Nașco (Ard II 194); Pătru Nășcăi, munt., 1581 (Sd VII 269); Nășcoi I. (Sur IV); Ionașcu (Ștef) frecv. (Gat mold II); Onașcu (16 A III 443; Sd XVI); Ionășcuță,(Sur XIII); – Cupărelul (Costin). B. + -cu, -cea, -cel, -ciu: 1. Oncu (Moț; Viciu 16); -l (P⁵ fila 23); Ionca (Haț 71); Onca (16 A III 9, IV 35; P Bor 30. 64); Vonca (Dm); 2. Ioncea (Mar; R Gr; PBor 2, 6). 3. Once (Dm; C Ștef); – mon. (Acte Sc); Oncea (Paș; 13 – 15 B 44; Rel; 16 B I 41, 69; Tis; Gat; AO XVII 321; P Bor 12, 13, 35). 4. Ioncel (Paș). 5. Ioncescul, Ilie (Băl VI); Oncescul 6. Ionciul, 1514 (AO XX 91; Gat mold II: 16 A IV 14); Onciul (Dm; G Ștef; Băl I) etc. – D. istoricul: Vonciul = Onciul buc. (Braș 19). 7. Ontica, Staicu (P Bor 97); cu afer.: Cica, ard. (Paș); Cicu, mold. actual (Șez). 8. Oncilă (Ard II 172; Paș); Voncilă vecin (16 B III 175; 17 B III 54 etc.). 9. Oncioiul (Paș; Drag 308); Aoncioaei, Gh., mold., act. 10. Cu u pentru o inițial: Uncu, V., prof. (Nif) ț Uncuță, P. act. 11. *Unce: Uncescu (Puc); Uncești = Oncești și Unciul ss. C. + -ec, -eciu, -encu, -el, -ele, -eț, -eață: Onecu, mold.; – V. (Tec. II). 2. Ioneaca, V., act. 3. Ioneciu, G., act.; Oneci, olt. (Cand 156); Neciu, D., act.; -lea 1500 PGov f° 10; Necea, țig. (13 – 15 B 144). 4. Ionencu, I., act. 5. Prob. Nenciu fam. Bran; -lești s. -lescu boier, 1821, munt. 6. Ionel, frecv. (Mar; Moț; Buc; CL; Isp III; 17 A II 6), frecv. dim. actual; Onela (Moț; 17 A III 84); Onelele s. (D Ec); lunel, Petre (Vit V 114); Nela (11-13 G I 25) Nelu (Paș) frecv. act. 7. Ionete pren. olt. (BCI VIII 49); -fam. (Grd 11); -moț (Cand); Onet moț și -e, olt. (Cand 156); -e,(An Pit 27); -ie (Sur XXIV); -ea (Drj; Ionăte (Ard); Onetica pren., 1664 (Acte Sc); lonetecu (Drag 311); Nete, I., act; -a prof.; Netești și Netoești ss. 8. Ioneț (Tec I); – sîn Lupului 1768 (Sucev. 148); Oneț (Moț); -a (Ard); Nețu (Mar); – Catană, 1810 (IO 115); Ioneță = Ioniță (Bîr I); Neță f. ar. (Fărș). Nete < Ionete și Nețu < Ionețu n-au raport cu blg. Нето și Нецо sintome Нено date de Weigand; + -cu: Neicu,. L act. 9. Ioneață, N., din Teleorman, act.; Oneață, (Cand 156); – V. (Șoimari); Ioneață zis și Neață (Tîrlești). Neață, Ion, act. 10. Prob. *Ionez: Nezu, Medru, munt. (BCI XII 141). D. + -ică, -igă, -ilă, -iș, -iță, -in: 1. Ionica (Ard); Onica pren. (Ștef); Nica (Ant Ar) sau din formula greacă niká „învinge”; Onică (Dm; G Ștef); Nică, act.; + Ilie: Nicălie (Bordeni) Onic, Gl. (Sur XIV); Onicea (Mar); Onicel, act; Ionicescul (Hur 92); Onicescu (Arh); Oniceni s.; Oniceanul (Ștef); Onicu, I., act.; de aci se poate forma: Nicu, -ță, ca în Țara Oltului (etim. Pașca), de regulă însă Nicu < Nicolae. 2. Ioniciu (Moț; Gorj 109), ca Drăghici, Mitici, luat ca prenume; Oniciu (16 A I 44; Moț); Niciu, N., mold. (An Corn); Nicioaia t,; Oniciță (Dm). 3. + -ca, -co: Onicica – Onicico boier mold. (Dm; Ștef); Onicică (ib); cu ș < ci; Onișcă (17 A II 14); Onișcani s.; Nișcani (Sd XXI); + -ov: Nișcov, Vlad 1757 din Zărnești (Cat Braș. 100,116); pîrîu Bz; Nicicov t. (Cat. mold II); A ișcoveni s. 4. *Ioniga: Oniga (Ard); Onigă, (Cat mold II) ard.; Niga (11 – 13 C I 25; Buc); Oneaga s.; Onigaș, Ionașco (Isp II²); cf. arm. Onnig (împrumutat); Nigu a lui Tudor (16 B III 141); Oneguș (Cat mold II); Nigean, V., act.; Nigești s.; *Nigoe: Nigoești s. (16 A IV 252). 4 bis + -șa: *Nigș/a, -ani t. (Sd XIX 93); cu gș > cș, ca în Neacșa < Neagșa: Nicșa b., 1503 (16 B I 20, 131; – olt., 1606 (Sd VII 4); țig. (Cat; 16 B I 131); Nicșul pîrcălab (17 A IV 231); Nicșana, Nicșoaia și Nicșeni ss; Nicșoiu, Ioniță, ar. (RI V 113). 5. *Ionilă; Ionil (16 BV 296); Onilă (16 A III 9; 17 A I 232); Onila (Met 95). 6. *Ioniș: Oniș, frecv. (Mar);-a (M mar); Ionișoară b., olt. (Cand). Onișor (Dm; Mar); – cărturar ard. (Bis R); Nișul 1666 (AO VIII 296); coincidențe, fără relație: Niș oraș în Serbia < lat. Naissus și blg. Нишo < Nikola (Weig); Nișului, Florea al (Cras 88); Nișa, D., olt. act.; – f., 1716, munt. (BCI XV 62); Nișulescu, A. (Tg-Jiu). 6 bis. – Cu suf. -it: Nitul Palcău (Cat mold II): Nitești s. 1604 (ib I). 7. Ionițu, ard., 1766 (Paș); Ionițiu, P., act.; Oniț (Ard; Moț); – Nicoară (Sur XIX); -iu (VT); Iuonițe 1766 (Paș); Ionițoiu, olt. (Cand.); Onițoiu (Mus); Nițoiu, N. (Buftea); Nițu, 1700 (P Bor 57; P⁴ fila 29); -l (G Dem 305); -l, C., 1801 (DZF 208); -lescu; -lești s.; Nițicu, Stan (Șoimari); Nițuca, Lupul (CL); + -co: Onițcani s. 8. Ioniță (Dm; Mar), frecv. act.; Oniță (Dm; Ștef; Mar; Sd V 220; 17 A I 149); Ioniță b. (Paș); Onița (M mar); – din Țintești (Cat mold II; Onițești fam. (ib). Nițâ b. frecv.; -f., ar. (Fărș); Nița fam. (Moț) etc.; – f. (P²; P Bor 73, 90) sau < Ana; Nițan, ard. sec. 18; Ionițescu; Nițescu; Nițeni s.; + iț, -ar; cu afer. Nițari, fam. (Jiul ard). 9. *Ióniu: Oniu, mold. (Sd XVI și XXII) și act.; -l (16 A III 24; 17 A II 31; Sd XI 86; Băl II); Niul t. (r. Brăila); Niuță, Isac (Cat mold II). E. + -oc, -oiu, -ot: 1. Ionocu, P. (L PI 381). 2. *Ionoiu > Onoiu(VM) sau < Donea cu afer. + oiu. 3. *Ionot, cu afer.: Noti, ar. (An Ar); cu sinc.: Iontă (Ard); Ontea, Ion și Onteni s. (Sur VII) sau < Leonte. F. + -uc, -uș, -ut, -uț: 1. *Ionuc: Onucu; Onucă s.; Nucă, M., ard. act.; Nuc (Moț). Ionuș (Paș); + -ca: Onușca, 1606, mold. (Sd VI 126). 3. Ionut, mold., 1605 (RI VI; cu afer.: Onut s. mold., 1626 (BCI X 22). 4. Ionuț (Mar I; Met 22; 17 A I 214, IV 176 și V 331); -u (17 A IV 268); Ionuța f. (Mar); Onuț (Moț; Mar; Ard II 123) -a moț (Cand); -u s.; popa Onuță scris și Vonuțu, ard. (RI VII 55, 56); Nuț popa ard. 1848; -ă (Sc; P Bor 43, 74); -u (Mar; Ard); -iu, act.; -ică, M., act.; Nuțăscu > G. (Buc); Vonuț, Nemeș, zis și Nemeș al Vonului (Ard II 122). 5. Sincopat: Onța (Dm; Vr); Onț, ești, -eni ss. (Dm; Ștef); Onțănii s. (16 A IV 126); Onțești = Unțești (Dm); Vonuț cu v protetic din fonetism maghiar. 6. Ion + Vonu: Ivon (Ard; Mar); -aș (Mar); -escu (Băl VI); Ievon (ib). Iuvon (Ard II 122) etc. formă frecv. în urbariile din Ardeal (Met. passim). IV. Forme de tradiție din moștenirea latină. A. Din Sanctus Ioannes: 1. Simțion, sărb. (DR I 438, S. Pușcariu), luat și ca prenume; Simtion moșn, 1598 AO X 128); – olt. (Sd V 305; 16 B VI 183); – ard. (Ard); Simtionă f. (ib); Sămtion pren (P² fila 8); Sîmcion = Sîncion sărbătoarea, băn. (AO III 382). Sîntion b. (Sd XVI) etc.; Sîntioana f. moț. act.; Sîntion și Sîntion bb. (P²; Met 152); Sîntiona s. (Sd IV 17) și f. (Arh); – popa, ard. (An C III 61). 3. Sînion, Anita (Acte Sc. Grefa IV); Sîniuon, „cu frate-său Ion” (Met 39); – pren. frecv. în urbariile ardelene (Met passim). 4. Sîmniŭon ard. (Nepos). B. Din Sanctus dies Ioanni (etim. Cand): 1. Sănziene (DR I); Sîmziene, Sîmzuiene, Sînziene, Sînzenii, toate folosite ca nume al unei sărbători (Candrea, Enc). 2. Sîmzian b. (Moț); -a b. (Vr); -ă: Sînzioana f. (Mar).3. Sîmzeană, țig. (16 A II 73); Sîmzinești s. (DG). 4. Simzian (17 B III 403); -a (Ard; Glos; 17 A II 233); Simdziana, mold., 1609 (Sd XI 87); Simzean b. (17 B IV409); -a f., munt., 1805 (D Buc). Simziana f. (17 A IV 96); BCI IV 206) și prob. cu afer.: Zana, fam.; Simzea (17 A II 231). 5. Sînzian/u, M., act.; -a f., moț, act,; Iana Sinziana (Păsc 182) în epos. 6. Cosînzeana, Ileana (în epos); cu afer,: Osinziani s., mold., 1701 (RI VIII 144). 7. Prob cu apoc.: Sănză din Orhei (17 A I. 8. Ziianu moșn, (16 B I 60); Zeanu din Lipănești, 1843 (RI XIV 205). 9. Zan temă veche în onomastica romînă: a) Zana t. (16 B I 165); – f.; Zană, Gr., olt. (Tg-Jiu; Gorj 360). b) + -ce, -ciu: Zance (Ștef); -a (ib; 16 A I 15); Zanciu, I. (17 A II 171, 182, zis și Zinciu); -l (Dm; C Ștef). c) prob. Zănco, dobr. (RI XI 206). 10. Zan coincide și cu forme mai noi ce pot proveni din influențe sud-dunărene prea noi spre a explica pe cele de mai sus. Vezi cap. V C. Sub infl. slavă: A. Din cвета Ioанz „Sfete Ion” 1. Fetion boier (Ștef; Tec I; 16 A I 253); Fetion = Fition, 1660 (BCI VII 8); Fition (ib 334; Bîr III); -ești s. 2. Hitioana (17 A I 48). B. IVAN. Ivan, frecv. (Dm; Ștef; Ard; etc.). 1. Ivăn/escu; -ești, -ețu, -easca, -uș, -usca ss. 2. Ivan/co, și -cu (Dm; Ștef); -co Dobrotici despotul (1360 – 85); -cu, vlah, guvernator bizantin în Filipopole, la 1200 și fratele Mitos (N. Akominatos VIII 2). Ivan/cul, 1711 (C Bog; Paș); -ca (Dm); v. Iancu. 3. Alivan, Manciul, 1546, nepotul lui Manciul Maica (16 A I 458); – vataf (17 A II 225); -T., mold., 1605 (RI XX 256). 4. Cu afer.: Van (Giur 268); Van, b. 1432 (Sucev. 121); Julici (CL); -a „portar” de Suceva (Cat mold II); -ă (17 AI 11); -a, -ea (Dm; Ștef); Vaniul (C Bog); Vanco (16 B IV 104); Vanca, P. (Met 70); Vancu, -leț (Dm; Vel). 5. Ivanc/e, -ea (Dm; Hurm XI); – ești, -eni ss.; Ivancia, 1622 (RI VI 244); Vancea (Dm);popa (AO XIX 118). 6. + Ioneață: Ivăneațe, stolnic, 1563, mold. (Sd V); 7. + Oniș: Ivaniș (Dm; Div 100, etc.); boier (P Gov f° 12): – Ivăniș (16 B II 361); Ivănoiu, (Ocina); Ivănuș (P Bor 107). 8. Ivașca (Ștef; Ard; C Bog; Mar); Ivașcu (Dm; Ștef, etc.); Vașcu pren. ard; Ivăscescul, I. (AO XVI 369); Ivășcan (Mehedinți). Cf. blg. Ивашкo (Weig). 9. Cu apoc.: Iva b (17 B III 510; Gorj 12); – f. (16 B IV 118; 17 B III 510); v. și Parascheva III 5, cf. blg. Ива < Ivan (Weig). Ivul și Ivoești s. v. Parascheva (ibidem). 10. + aciu și -ac: Ivaciu (Ard); Ivăchești s. 11. Compus cu tc. kara „negru”: Caraivan, Pancu (RA IV). Din srb.-blg. Итo sintoma < Ioannes (Weig).: Itu pren. ard., 1726 (Paș); -l (Dm; Ștef; 17 B III 41; Ard II 178); Itul din Itești (16 A III 300); Itești s. (Isp IV¹); Iteu s.; Iteanu fam.; Itivoiul din Drajna, 1673 (BCI XIII 184); Iota, ipoc. < srb.-cr. Iovan (AO XVI 3 cf. și Loc); v. și Panaghiot. 13. Din srb.-cr. Ioca, Ioco < Ioannes și Iovan (Rad vol 82 pp. 83, 136): ar. act. Ioțu. c. În Oltenia Ivan se confundă cu srb. Iovan: ivan zis și Iovan (Sur VI). 1. Iova boier sec. XVI (PGov f° 70 vo). Iove și Iovan (Tis; Moț; Sd XI 261; 16 B I 67); forme sîrbești din Ioan, s-au extins în Banat, munții Apuseni și Oltenia, prin contaminare atît cu bibl. Iov, cît și cu formele ardelene cu v (Iuon, Iuvon, Ivon, Vonu); „Iovan sîrbul” (17 B I 364); – Latinul din Bosna (Giur 341); Iovan Iorgovan al baladei; Iovana, fiica lui Neagoe Vvd (P Gov f° 8 r); – f. (17 B I 181, 276). 2. Iovan/ciu (IT); -cea (Sd XV 70); Iovăn/escu act.; -iță (Ard), 3. Iovin/u (Sur XXI); -escu, act. 4. Prob. Iuva (16 B V 313; 17 B I 213, 283); Iiuova (17 B II 166); Iuovan (16 B, V 113). 5. Cont. cu Evepalin, numele originar al Iovei Chiproviceanul (Sd XV 213), așezat în Craiova, a dat variantele: Iovipalin (ib. 315), Iovepale și Iovipale (Ard I XIV), nume de fam. actual. VI. IAN. Sub infl. greacă mod., Iĭαννης < Iωάννης, avem două forme, cu i și cu e inițial: Iane și Ene, dar forma veche din Ardeal și Maramureș, Ian, indică de bună seamă altă origine; cf. magh. Jani și pol. Ian < Ioan. Pentru Iana Cosînzeana v. Tagliavini (DR VI 453). A. 1. Ian călăraș, 1655 (Sd IV 38); -ă (Ard II 191; 17 B I 15, 436); -u (Cand 155); -ul (16 B I 156); -ulescu; Iana f. (Șoimari; P Bor 27: Î Div etc.); Ianuța f., dobr. (RI XI 205); Iană b., mar. (Ard I 264); Iane (P¹¹; P²; Cand 155; 17 B I 14, 120, 254), 2. Iani = Ianu = Iano, mare ban (Cat); Iano din Pitești (17 B II 43); Iani și Ianota, ar. (Cara 96); Ianotă băn. (Petr 15); Iani (Ard); Ianea (Ard; Hur; 17 B II 314; AO VI 426); Iania stegar (17 B III 539). 3. Ianiu (Giur 282; Tis; 16 B IV 104; 17 B I 111, 247; IV 11; Sd V 305);- „coțovlah din Tîrgoviște”, 1644 (Viața Feudală, 1057; p. 167); Iani = -u = Ienișor paharnic (16 B VI 68 – 9). 4. Ianescu; cu afer.: Anescul, Giurca, 1696 (AO VII 292). 5. Feminine: Iana (P¹¹; P¹; P²; AO XIX 89); -țig. (BCI XI 76; 17 B I 398; Olt etc). 6. Ianotă moșn. (17 B IV 583);- ar. (Cara 96); cont. cu Iapotă: Ianpotă, Ivan (16 A IV 69). 7. Ianoli (Sd XI 51); -u (Arh); Ianulă f., ar. (Fărș). 8. + -ache: Iane zis Ianache, 1408 (Ț-Rom 103, 134; R Gr); Ianache mare spătar (17 B I 400; Sd XV 29); Ianachi, 1601 (17 B I 1; Tec I); -e (P¹¹); cu afer.: Anachi (16 B I 195; M Put 207); Eanache zugrav (IO 145; cu dublu sufix: Ianacachi (Olt); Ienăchiță, Văcărescu, poetul. 9. Cu sufixe slave: Ianev, țig (16 B II 16); Ianova s., Ianovici, mold. (Sd XXII). 10. Cu suf. slav -co, -cu; Ianco (16 A IV 174), care poate proveni și din scurtarea lui Ivanco: Ianc (Met 39); -u, -a (Cand; Iancu (Ștef; Sur V, etc.) – ar. (Weig); Iancu-Vodă de Huniad și Iancu-Vodă Sasul; Iancul/eu, Al. (Isp V²); -escu; cu afer.: Ancul (16 B VI 242; 17 B III 277); -escu, M. (Tel 58); Ancăș și Ancău fam. (Moț); Ancaș, I., act.; Ancovici, Dimciu, bulgar din Brașov (Cat gr I); Ancușa, R. (LB). 11. Ianciul (16 A II 70); olt. (Sur VI; 17 B IV 511). 12. Iancea (Ard); Iencea Sibiencea, supranume de baladă a lui Iancu Vodă de Huniad. Pentru 11 – 12 se poate lua în seamă forma srb-blg. mai de grabă de cît magh. Iancsy. B. ENE scris și Iene, frecv. 1. Ene (P Bor 22); -ea, Ioan, act.; -escu. 2. Iene, Gl. (Băl III); Ieni, Gav. (Băl V); – Țica, post. (Bez I 28); Ienia, Călina, băn. (LB); Ienescu (IT); Iene, -a, 1766, ard. (Paș); -a, olt. (Cand); + -iște Ieniștea, C. (Hris I); Ienoiu, C. (Cîmp 138). 3. Eni postelnic (Băl VI); Enica, O., act.; Eniu banul, zis și Enachie și Ianachi (16 B III 52, 87). 4. Feminine: Eana (Ins 342); Iana și Enuța, dobr. (RI XI 209). 5. Enacu (Sur V) și scurtat: Nacu, cf. gr. Nάϰος (But), v. m. sus III 1; Enacovici. 6. + -ache: Enachie (Sur IV); Nachie, olt. (Cras 60; Sd XXII); Enache, frecv., olt., munt., mold. etc.; cu afer.: Nache; Năchescu (Deal 138); cu suf. dublu: Enacache Cantacuzino (CL). 7. + -eș: Enăș/el, C. (Tg- Jiu); -escu act.; Eneșoiu (Sd X); prob. Inașul (Sd XI) și Inășescul (Drag 121) < *lenaș., cf. și subst (ard) inaș „ucenic” de orig. magh. (com. de Al. Cristurean). 8. *Enul; -escu, act. 9. Enoiu (Braș); Aenoaei, mold. act., matronim. 10. Enuș = Ianuș Hagi, neg. din Sibiu, sec. XIX (Cat tc). 11. +uț: Enuț, -ă (Sd XXII 305; Hur); Ienuță Crăciunescu. 12. + -cu: Encu, Marin (Mz PI. acte); Enculescu, act. 13. + -cea: Encea; Encica; > Cica, ard. (Paș); Enciu, cf. blg. Eнчо. Cele două forme: Ian, -e și Ene cu derivatele lor au rezultat din influențe complexe: cf. blg. Eнe < gr. Iανι (Weig), gr. Iαν,ι apoi și rom. Iene din Sînziene. C. Din neogr. Zάνες, Zοάνος; < venețian Zanni it. Gianni,: 1. Zoan sărdar, mold.; (Isp; VI²; Sur VII). 2. Zane; a) Zanne, Iuliu, autorul colecției „Proverbele Romînilor”; Zania, Lucia (Sur XV); Zanei, V. (Bîr II); -e (Tec); Zanica, I. (Bîr II). Cf. Zanet Zaraful, care semnează grecește, pitar, 1815 (Bîr I); Weigand explică blg. Занe < Zacharia (?). b) + Ioan: Ionzan (16 A II 115). 3. Prob. Geani, Lațcar (AO VI 51); – T. (Bîr I); Geane (Olt); Geanoglu (Am); Geanet, Iordachi AO (VI 51); Genet, -e (Bîr I), nu din tc. djani „criminal” (etim. DR I 287), cf. Zanetto dimin. venețian < Giovanni: Zanet, V. pitar (Bîr I – II); -e (Tec I). 4. + tc. Kara „negru”: Caragiani și Caraiani ar.; Caroian, Ion, mold. VII. Din magh. nos și sub infl. lui. 1. Iánoș = Ianăș (Băl VI); Ianașu (Șchei I); Ianuș, olt., 1655 (AO III 13, 243; Gorj 368); – vornic de Suceava, redat și sub numele: Ion, Oană, Ona, Vană, Ivan, Ioaniș (Dm I 85. 118; II 625); Ianuș Negrescul, mold. 1495 (Ștef); Ianăș, munt. (16 B IV 104; BA ung 10). 2. Ianeș, 1478 (Fior 225); Ianiș, olt. (Sur VI). B. Contaminări: cu Ioannes al doc. latine, prin fonet. magh.: 1. Ioanoș boier (P Gov f° 10 vo); (Mar); Ioanaș (Sur I);Ioaneș și Iaoniș (Dm); Oaniș, olt. (Sur VI); Ioanăș (Dm; Rel); Ioaniș (Ștef). 2. + Ion: Ionaș (Rel); -ești, -eni ss. 3. + Ene: Enăș și Enuș, v. mai sus. VIII. Din germ. Iohann, -es, Hannes, Hans: 1. Han (16 B I; Moț); – David, 1418 (Fior (65); – țig. (16 B I 13) – Vas. (C raz 13); Hana Hopăndei (Rel); Hană (Ștef); Hanu, ard (Paș); -l, țig. (17 A IV 166); -l Gavril, fiul Dolcăi (17 A IV 124); Hanea (Dm; G Ștef; Ard) etc.; Hăn/escu (Mus 11); ești s. Nu este probabilă etim. < subst. han, avînd în vedere derivatele următoare. 2. cu ș, prin fon. magii: Haneș, sas (Rel); – ard. (Paș); -ul t. (Petr 15); Hanăș, nume de romîni brașoveni (Rel. Dm); Haniș (Dm); Hănășeni s. (Dm); forme explicate din GANE de E. Petrovici (Romanosl. IV 45); Hanoș. 3. + -eț, -uț: Haneț, Mirauț, mold., 1722 (RI VII 53); Hănuț, act. 4. + -co, -cu, -cea, -ciu: Hanco (Ștef); Hancu (Dm); Hanciu, I. și Hănciulescu, act.; Hancea, 1527 (Paș), I. (Sd XV 107 și XXI) etc.; Hăncești s.; Hancioc, P., mold. act. cf. Hanca f. (la armeni). 5. Prob. Hîncu fam. (Șez); Hîncul, mold. (A Gen I 61);- I. (Isp V²); – Armeanul (Sd XIX 35) 6. Din germ. Hans: Hănsăni (17 A V 155); Hanț (Dm; Met 15); -a, fam. (Mar; Isp II¹; Șez); -ac și -ic (Mar); Hanțul (Sur XVI) și s. Cf. Ioanță și Oanță, I 9. IX. Alte forme: 1. Din ital. Giovanni prob.: Gioan, boier (Sd XVI); – Ianachie (Isp VI²); și contras: Giona = Zona f. jupîneasă, 1668 (BCI VII 52). 2. Cf. tc. Iogan (Ioan) Bogdan, cadiu (Cat tc). Femininul Ioana se formează < Ioan,; Oana f.; Aioanei, C. (Tel 58) matronim; Iona f. (16 A III 24) < Ion; Ioneasă f. (Ard), marital.

Ioan Botezătorul, sfânt, fiul Elisavetei și al preotului Zaharia, numit și Înainte-mergătorul, pentru că a anunțat venirea lui Iisus. S-a retras în pustie încă din copilărie. Și-a început activitatea predicatorială și a botezului în anul 26 d. Hr. Când Iisus a venit la el și a fost botezat, a avut loc descoperirea Sfintei Treimi (epifania sau teofania), după care Ioan Îl anunță pe Iisus ca Mesia și Fiul lui Dumnezeu. A fost închis de Irod și i s-a tăiat capul în urma vicleșugului Irodiadei cu ajutorul fiicei sale, Salomeea. Bis. a închinat lui Ioan Botezătorul șase sărbători: zămislirea lui (29 septembrie), nașterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), tăierea capului (29 august), întâia și a doua aflare a capului (24 februarie) și a treia aflare a capului său (25 mai).

Ioan Cassianul (†435 d. Hr.), sfânt cuvios, originar din Dobrogea (Sciția Minor). După mai multe peregrinări prin Palestina, Egipt și Constantinopol, unde este hirotonit diacon de sf. Ioan Gură de Aur, se stabilește la Marsilia, unde e ales stareț al unei m-ri. Datorită rânduielilor sale monastice, este considerat organizatorul și legislatorul monahismului apusean. A îmbogățit fondul literaturii patristice cu numeroase scrieri. Este sărbătorit la 28 februarie sau, când este an bisect, la 29 februarie.

Ioan cel Nou (sec. 14), sfânt mucenic, n. în orașul Trapezunt. Nevoind să treacă la mahomedanism, a primit cununa de martir în Cetatea Albă. Moaștele sale, făcătoare de minuni, au fost aduse de Alexandru cel Bun în 1402 la Sucevița și depuse la catedrala mitropolitană, azi Bis. Mirăuților. În prezent moaștele sale se află în m-rea Sf. Ioan din Suceava. Este sărbătorit la 2 iunie.

Ioan Damaschinul (†749), sfânt cuvios, erudit al ortodoxiei. Fiind în tinerețe înalt funcționar fiscal al Siriei, a fost obligat de califul Omar II să treacă la islamism, dar a refuzat și a intrat în monahism la m-rea sf. Sava. Prieten cu patriarhul Constantinopolului Ioan V (706-735 d. Hr.), a luptat împotriva iconoclaștilor, remarcându-se ca polemist, orator, dar mai ales ca imnolog. A compus canoane, tropare și imnuri religioase (De tine se bucură...) și este primul care a scris irmoase. Opera sa principală este Dogmatica, sinteză a gândirii dogmatice patristice, iar ca imnograf Octoihul. Este sărbătorit la 4 decembrie.

Ioan de la Galeș (sec. 18), sfânt mărturisitor, unul dintre cei mai îndrăzneți apărători ortodocși împotriva încercărilor autorității habsburgice de a-i înstrăina de „legea strămoșească”. Arestat în 1756, a fost dus în lanțuri la Sibiu și apoi în închisoarea cetății Deva din ordinul Mariei Tereza. A fost mutat în închisoarea din Graz (Austria) și mai târziu la Kufstein, unde a murit după 24 de ani de temniță grea. Împreună cu Moise Măcinic, a fost canonizat de Sf. Sinod al Bis. Ortodoxe Române la 20 iunie 1992. Este sărbătorit la 21 octombrie.

Ioan de la Neamț (Hozevitul) (1913-1960), sfânt preacuvios, n. la Crăiniceni, jud. Dorohoi. Orfan de părinți, se călugărește în 1936 la m-rea Neamț, apoi călătorește la locurile sfinte din Ierusalim, Betleem și Hebron, statornicindu-se într-o peșteră din pustia Iordanului. După doi ani de sihăstrie se închinoviază la m-rea Sf. Sava, unde a stat opt ani, și este numit egumen la schitul românesc Sf. Ioan Botezătorul de la Iordan, unde a stărețit până în 1952. Doritor de o viață mai aspră, s-a retras la m-rea Sf. Gheorghe Hozevitul, trâind în cea mai severă schimnicie în peștera Sf. Ana până la moarte. A scris și multe învățături și poezii alese. Sf. Sinod al Bis. Ortodoxe Române l-a canonizat la 20 iunie 1992 și se sărbătorește la 5 august.

Ioan Gură de Aur (Hrisostom) (347-407 d. Hr.), sfânt, n. în Antiohia, patriarh al Constantinopolului și unul dintre cei patru mari dascăli ai Bis. Ortodoxe, persecutat de împărăteasa Eudoxia în mai multe rânduri. Din operele sale au tradus în românește în sec. 19 I. Barac (Despre preoție) și episcopul Melchisedec mai multe predici. Pentru neîntrecuta sa oratorie a fost numit „Gură de Aur”. Este autorul liturghiei care-i poartă numele, precum și a numeroase cântări religioase și liturgice. După Tradiție, el a introdus cântarea numită tropar. Moaștele sale se află la Vatican. Bis. îl sărbătorește la 13 noiembrie, 27 ianuarie și, împreună cu Vasile cel Mare și Grigore Teologul, la 30 aceeași lună.

Ioan Scărarul (525-605 d. Hr.), sfânt cuvios, călugăr în m-rea Sinai, apoi egumen al acestei m-ri. A scris și câteva opere, dintre care cea mai cunoscută este Scara, de unde își trage și numele. Pentru viața sa cuvioasă, Bis. îl sărbătorește la 30 martie și în duminica a patra din postul mare.

Ioan Valahul, sfânt mucenic, originar din Oltenia. La vârsta de 15 ani a fost luat rob de către turci după înfrângerea lui Mihnea și dus la Constantinopol. Nevoind să treacă la mahomedanism, a fost supus la chinuri cumplite și omorât prin spânzurare la 12 mai 1662. Viața sfântului a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învățat grec contemporan cu el, și tipărită la Veneția de sf. Nicodim Aghioritul. A fost canonizat de Sf. Sinod la 10 octombrie 1992 și este sărbătorit la 12 mai.

Ioan-Marcu, ucenic al sf. apostol Petru, fiul Mariei, în casa căreia se afla Biserica și unde a mers Petru după miraculoasa sa eliberare din temniță de către un înger. A fost însoțitorul lui Pavel în activitatea sa apostolică, apoi însoțitor o vreme și al lui Varvara, al cărui nepot era. A fost hirotonit episcop de Biblos, oraș la nord-vest de Damasc. Bis. îl sărbătorește la 4 ianuarie, cu Soborul celor 70 de ucenici.

Iosif (Ioan) Goldiș (1837-1902), episcop, n. în com. Socodor, jud. Arad. Studii teologice la Arad, juridice la Debrețin și lingvistice la Budapesta. Prof. la Inst. teologic-pedagogic și la Liceul de stat din Arad, vicar și președinte al Consistoriului din Oradea (1892-1899) și episcop al Aradului (1899-1902). A publicat mai multe lucrări istorice și filozofice, printre care Latinitatea limbii române, în care combate teoria lui Rösller. Membru corespondent al Acad. Române, ales la 22 martie 1882.

ADAM, Ioan (1875-1911, n. Vaslui), scriitor român. Proză semănătoristă idealizînd satul („Flori de cîmp”, „Rătăcire”, „Sibaris”). Un memorial („Constanța pitorească”).

ALECSANDRI, 1. Vasile A. (1818 sau 1821-1890, n. Bacău), scriitor și om politic român. Acad. (1867). Participant la revoluția din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independență. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Ministru de Externe a Moldovei (1858-1859) și cel dîntîi ministru de Externe a Principatelor Unite (1859-1860) și al României la Paris (1885-1890). Director al Teatrului Național din Iași (1840-1842), împreună cu Mihail Kogălniceanu și C. Negruzzi. A condus revista „România literară” (1855). A contribuit la fondarea și la dezvoltarea a numeroase specii literare și a publicat prima mare culegere de poezie populară românească, „Poezii poporale”, care au jucat un rol decisiv în orientarea literaturii române spre izvoarele ei naționale, ca și în stimularea folcloristicii. Balade („Cîntice bătrînești”), 1852-1853. Influențat de folclor („Doine și lăcrimioare”). A evocat în ample poeme trecutul eroic și mitologia națională („Legende”), a ilustrat feptele de vitejie din Războiul de Independență („Ostașii noștri”), a celebrat viața rustică și mișcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri”). Creația dramatică însumează monologuri („Cînticele comice”), comedii satirizînd atmosfera și moravurile epocii („Iorgu de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, ciclul „Chirițelor” ș.a.), drame cu subiecte din istoria națională sau antică („Despot-Vod”, „Fîntîna Blanduziei”, „Ovidiu”) și o feerie („Sînziana și Pepelea”). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), nuvele romantice („Buchetiere de la Florența”) și satirice („Istoria unui galbîn și a unei parale”). Schițe și povestiri cu tentă autobiografică („Vasile Porojan”); încercări de roman („Dridri”, „Mărgărita”). Prin seninătate, armonie și simplitate, opera sa rămîne expresia unei personalități de structură clasică. Premiul „Felibrilor”. 2. Iancu (Ioan) A. (1826-1884, n. Iași), diplomat român. Frate cu A. (1). Conducător al agenției diplomatice a Principatelor Unite la Paris și Londra (1860-1866).

ALEXANDRU, Ioan (1941-2000, n. sat Topa Mică, jud. Cluj), poet român. Lirică a sensibilității spontane, a meditației filozofice („Infernul discutabil”, „Vămile pustiei”) și a istoriei („Imnele Transilvaniei”, „Imnele Țării Românești”, „Imnele Moldovei”). A tradus „Cîntarea cîntărilor”.

ALEXANDRU I. CUZA, com. în jud. Iași, în lunca Siretului; 2.781 loc. (1991). Expl. de balast. Pînă în 1965 s-a numit Cuza Vodă.

ANDREESCU, Ioan (1850-1882, n. București), pictor român. Studii la București și, ulterior la Paris, unde s-a alăturat grupului de la Barbizon. Influențat de impresioniști, deosebindu-se de aceștia prin solida construcție a formelor și prin cromatica sobră cu tonalități grave. Complexă vocație de peisagist; profund și meditativ observator al naturii, căreia îi conferă un intens dramatism și un mare potențial poetic („La arat”, „Stejarul”, „Iarnă la Barbizon”). A mai pictat flori, naturi moarte și portre („Autoportret”, „Profil de fată”). M. de onoare post-mortem al Acad. (1948).

ANDRIEȘESCU, Ioan (1888-1944, n. Iași), arheolog român. M. coresp. al Acad. (1928), prof. univ. la București. Unul dintre creatorii școlii românești de arheologie. Specialist în protoistorie („Contribuții la Dacia înainte de romani”, „Piscul Crăsani”).

ATHANASIU, Ioan (1868-1926, n. Sascut, jud. Bacău), fiziolog și medic veterinar român. M. coresp. al Acad. (1911). Unul dintre întemeietorii fiziologiei moderne românești; cercetări asupra transmiterii energiei nervoase și în domeniul electrofiziologiei.

AXENTE SEVER, Ioan (1821-1906, n. Frîna, azi com. Axente Sever, jud. Sibiu), om politic român. Prof. la Blaj și București, participant la revoluția de la 1848-1849 din Țara Românească și din Transilvania, prefect în oastea lui Avram Iancu. Unul dintre conducătorii mișcării de eliberare națională a românilor transilvăneni.

BARAC, Ioan (1776/1777-1848, n. sat. Alămor, jud. Sibiu), scriitor român. Basmul alegoric în versuri „Istoria despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă” (adaptare); traduceri și prelucrări de romane populare („Halima”).

BIBICESCU, Ioan G. (1848-1924, n. sat Berneți, jud. Mehedinți), folclorist și publicist român. Autorul unei bogate colecții de lirică populară, completată de balade, colinde, strigături și ghicitori („Poezii populare din Transilvania”).

BOB, Ioan (1739-1830, n. sat Orman, jud. Cluj),episcop unit din Transilvania. Reprezentant al românilor în Dieta Transilvaniei din 1790-1791. Împreună cu episcopul ortodox Gherasim Adamovici, a patronat al doilea Supplex Libellus Valachorum, din 1792, afirmînd postulatele națiunii române. Autor al unui dicționar româno-latino-maghiar.

BOGDAN, Ioan (1864-1919, n. Brașov), filolog și istoric român. Frate cu Bogdan-Duică. Acad. (1903), prof. univ. la București. Inițiatorul studiilor de slavistică din România; editor de cronici și documente („Vechile cronici moldovenești pînă la Ureche”, „Cronici inedite atingătoare de istoria românilor”, „Documentele lui Ștefan cel Mare”).

BRAN-LEMENY, Ioan Al. (1811-1899, n. Zărnești), avocat român. Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania, unul dintre organizatorii legiunilor românești; căpitan suprem al districtului Făgărașului în timpul „regimului liberal” (1861-1865).

BRĂTESCU-VOINEȘTI, Ioan Al. (1868-1946, n. Tîrgoviște), prozator român. Acad. (1918). Schițe și nuvele („În lumea dreptății”, „Întuneric și lumină”) despre lumea micilor funcționari provinciali și a descendenților vechii boierimi, supusă automatismelor, conturînd cu compasiune tipul inadaptabilului. Povestiri pentru copii („Puiul”).

BUJOREANU, Ioan M. (1834-1899, n. București), scriitor român. Comedii de moravuri și piese comice, unele adaptări sau traduceri („Teatru”). Romanul „Mistere din București” urmează schema la modă a genului.

BUNGESCU, Ioan Ion (1898-1947, n. Retevoiești, jud. Argeș), general român. A luptat la Mărăști (1917). Invenții în domeniul apărării antiaeriene. Lucrări: „Tactica artileriei antiaeriene”, „Tragerile artileriei antiaeriene”.

CAIONI (CĂIANU), Ioan (1629-1687, n. Leghia, jud. Cluj), umanist român din Transilvania. Autor al unei antologii muzicale („Codex Caioni”) în care figurează și dansuri populare românești. I se atribuie cronica în versuri despre sfîrșitul domniei lui Vasile Lupu. A întemeiat o tipografie la mănăstirea Șumuleu-Ciuc, unde a fost stareț și custode. Autorul istoriei Ordinului franciscan de la Șumuleu. Primul român cu preocupări de botanică („Herbariu”).

CAPROȘU, Ioan (n. 1934, Mitoc, jud. Botoșani), istoric român. Prof. univ. la Iași. Specialist în istoria evului mediu românesc („O istorie a Moldovei prin relațiile de credit”, „Iașul vechilor ziduri”, în colab.). Editor de izvoare.

CARAGIANI, Ioan (1840-1921, n. Damási, Avdela, Grecia), filolog român. Acad. (1866), prof. univ. la Iași. Specialist în limba și literatura elenă. S-a ocupat de folclorul, limba și istoria aromânilor.

CETERCHI, Ioan (1926-1992, n. Baia Mare), jurist român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la București. Specialist în teoria statului și dreptului („Națiunea în epoca contemporană”).

CHIRESCU, Ioan D. (1889-1980, n. Cernavodă), compozitor român de muzică corală. Limbaj expresiv, viguros, de autentică esență populară („Doruleț, dorulețule”). Cîntece de masă, patriotice. A condus timp de două decenii formația corală „Carmen”.

CIUREA, Ioan (1878-1943, n. Fălticeni), parazitolog român. M. coresp. al Acad. (1927), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul helmintologiei veterinare; descoperitor a noi specii de viermi paraziți.

CONSTANTINEANU, Ioan C. (1859-1932, n. Siminicea, jud. Suceava), naturalist român. Prof. univ. la Iași. Reputat micolog, cu lucrări de fitopatologie asupra uredinalelor și mixomicetelor din România.

CORAVU, Ioan (1896-1917), ofițer român. Căzut eroic în luptele de la Mărășești.

CULIANU, Ioan Petru (1950-1991. n. Iași), istoric al religiilor, filozof și scriitor român. Stabilit în S.U.A. Prof. univ. la Milano, Gröningen și Chicago. Colaborator al lui Mircea Eliade. Lucrări: „Eros și magie în Renaștere”, „Experiențe ale extazului”, „Gnozele dualiste ale Occidentului”. Nuvele fantastice, un roman („Hesperus”). Asasinat la Chicago.

CUREA, Ioan (1901-1977, n. sat Iertof, jud. Caraș-Severin), astronom român. Prof. univ. la Timișoara. Lucrări de astronomie și de seismologie. A înființat Observatorul astronomic și stația seismologică din Timișoara, pe care le-a dotat cu aparate de construcție proprie.

CUZA, Alexandru Ioan (1820-1873, n. Huși), primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) și al statului național România (1862-1866). Participant activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ian. 1859, C. a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ian. 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două țări române. Devenit domnitor, C. a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea uniunii personale (1859) de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvîrșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ian. 1862, cînd Moldova și Țara Românească au format un stat unitar cu numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. în perioada imediat următoare împreună cu M. Kogălniceanu, a inițiat și realizat schimbări structurale pe plan social-economic, politic și cultural, care au deschis o nouă etapă în dezvoltarea istorică a statului național român. Guvernarea lui C. a întîmpinat o puternică opoziție din parte conservatorilor și liberal-radicalilor, care, uniți într-o conjurație, l-au silit să abdice (11/23 febr. 1866). Exilat, domnul Unirii și al marilor reforme și-a petrecut restul vieții dincolo de hotarele țării, mai ales la Viena și Florența. A murit la Heidelberg (Germania), a fost adus în țară și înmormîntat la Ruginoasa (jud. Iași). Astăzi, rămășițele sale pămîntești se află în biserica „Trei Ierarhi” din Iași.

DANICICO, Ioan (1898-1981, n. Semlac, jud. Arad), medic român. Prof. univ. la Cluj și Timișoara. Lucrări în chirurgia urologică (tuberculoză renală).

IOAN AL CRUCII (Sfântul) (numele laic Juan de Yepes y Álvarez) (1542-1591), mistic și poet spaniol. Influențat de Sfânta Teresa de Avila, a fost unul dintre principalii reformatori ai Ordinului carmelit. Operă doctrinară în versuri, de mare rafinament stilistic („Noaptea întunecată a sufletului”, „Flacăra de dragoste vie”, „Cântec spiritual”), urmărind evocarea propriei experiențe spirituale și anularea conștientă a eului. Canonizat (1726). Declarat Doctor al Bisericii (1926).

IOAN ALBERT (JAN [yan] OLBRACHT), rege al Poloniei din dinastia Iagełło (1492-1501). În timpul domniei sale s-a întărit puterea șleahtei, iar țăranii au fost legați de glie (1496). Încercând să supună Moldova, a inițiat, în 1497, o campanie, dar a fost înfrânt de Ștefan cel Mare; în 1499, a încheiat o alianță antiotomană cu domnul român.

IOAN ASAN II, țar vlaho-bulgar (1218-1241), din dinastia Asăneștilor. Pe plan intern, a desfășurat o politică de centralizare a statului, iar pe plan extern, folosindu-se de luptele dintre Despotatul Epirului, Imp. Latin de Constantinopol și Imp. Bizantin de la Niceea, a extins considerabil frontierele statului, asigurând hegemonia Țaratului bulgar în Pen. Balcanică; i-a învins pe bizantini la Klokotnița (mart. 1230). În timpul domniei sale, în 1235, arhiepiscopia Tărnovo devine patriarhie.

IOAN BOTEZĂTORUL (Înainte-mergătorul), (7 î. Hr.-27/28 d. Hr.), proroc iudeu. A propovăduit venirea lui Mesia. Potrivit „Evangheliei”, l-a botezat pe Iisus în apa Iordanului și l-a recunoscut ca Mesia și fiu al lui Dumnezeu. A condamnat, în predicile sale, crimele și dezmățul de la Curtea lui Irod Antipas, etnarhul Galileii. Întemnițat din ordinul acestuia, a fost decapitat la cererea Salomeii, fiica Irodiadei. Biserica i-a închinat șase sărbători, dintre care cea mai importantă este pe 7 ian.

IOAN DAMASCHINUL (c. 675-749), teolog bizantin, ultimul Sfânt Părinte al Bisericii. Adversar al iconoclasmului și susținător al cultului icoanelor, s-a remarcat ca polemist, orator, dar mai ales ca imnolog; cu el se încheie epoca patristică. A sistematizat dogmele Bisericii creștine și a luat poziție critică față de erezii („Izvorul cunoașterii”, „Cele trei tratate contra iconoclaștilor”, „Despre Sfânta Treime”, „Contra ereziei nestoriene”, „Dialog contra maniheilor”). Opera sa principală este „Dogmatica”, iar ca imnograf „Octoihul”. Prăznuit la 4 dec.

IOAN DE AUSTRIA (Don Juan de Austria) (1545-1578), comandant de oști spaniol. Fiul natural al lui Carol V. În fruntea flotei Ligii Sfinte, a obținut la Lepanto (1571) asupra turcilor o strălucită victorie, după care a cucerit Tunisul (1573). Numit de Filip II guvernator al Țărilor de Jos (1576), unde a semnat (1577) o înțelegere (Edictul perpetuu) cu seniorii locali, care prevedea restaurarea catolicismului în schimbul retragerii trupelor sale. A luptat împotriva conducătorilor protestanți din provinciile Holland și Zeeland, care nu acceptaseră Edictul, înfrângându-i în bătălia de la Gembloux (1578).

IOAN DE CAPISTRANO (1386-1456), călugăr minorit și predicator italian. Membru al Ordinului franciscan (din 1416); participant la Conciliul de la Ferrara-Florența. A desfășurat activități antihusite în Austria (1451) și a inițiat cruciada împotriva turcilor care amenințau Ungaria, participând la lupta de la Belgrad (1456). Autor al unui tratat de teologie și morală. Canonizat (1690).

IOAN DE GAUNT, duce de Lancaster (1340-1399), prinț englez. Participant la Războiul de 100 de Ani sub comanda fratelui său, Eduard, prinț de Walles. A condus efectiv Anglia la sfârșitul domniei lui Eduard III și începutul domniei lui Richard II.

IOAN DE ODZUN (cunoscut și sub numele de Hovhannes IV Otznetzi) (650-729), prelat armean. Catolicos (718-729). A reformat modul de desfășurare al Liturghiei. Autor al unor lucrări teologice („Contra phantasticos”) privind incarnarea; a revizuit „Psaltirea” și „Cartea de rugăciuni”. I se atribuie prima colecție armeană de legi canonice („Kanonagirk”).

IOAN EVANGHELISTUL (Sfântul ~) (?-c. 100 d. Hr.) (în „Noul Testament”), unul dintre cei patru evangheliști; face parte dinntre cei doisprezece apostoli. Supranumit „Apostolul iubirii”. Autorul celei de-a a patra Evanghelii și al „Apocalipsei”, precum și a trei epistole din „Noul Testament”. Promotor al teognozei, potrivit căreia divinitatea, dar și realitatea, pot fi cunoscute doar prin iubire. Prăznuit la 8 mai și la 26 sept.

IOAN FĂRĂ DE ȚARĂ, rege al Angliei (1199-1216), din dinastia Plantagenet. În urma războiului din 1204-1206 cu regele francez, Filip II August, a pierdut posesiunile din Franța (Normandia, Anjou, Maine ș.a.). Conflictul său cu papa Innocentiu III s-a încheiat în 1213 prin victoria Papalității, față de care regele englez a prestat omagiu, fiind obligat și la plata unei sume de bani. Profitând de înfrângerile suferite în Franța (1214), seniorii feudali englezi îi impun Magna Charta Libertatum (15 iun. 1215).

IOAN HOZEVITUL (pe numele laic Ilie Iacob) (1913-1960, n. Crăiniceni, jud. Botoșani), călugăr român. Frate (1933), călugăr (1936) în Mănăstirea Neamț, cu numele Ioan, după care a plecat în „Țara Sfântă” (1936), unde a trăit până la moarte (în mănăstirea Sf. Sava, schitul românesc de la Iordan și mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul). Tot acolo a fost hirotonit preot (ieromonah). Prin viața sa a devenit unul dintre reprezentanții de seamă ai spiritualității ortodoxe românești. Canonizat de Biserica Ortodoxă Română.

IOAN HRISOSTOM (Gură de Aur) (c. 344 – c. 407), teolog și predicator, episcop de Constantinopol (398-404). Unul dintre marii Părinți ai Bisericii răsăritene, apărător al dreptei credințe. Neîntrecut orator, de unde și numele său. Autor a numeroase scrieri religioase („Despre sfințenie”) și al principalei liturghii ortodoxe, care-i poartă numele. Opera sa, remarcabilă prin expresivitate și forță morală, a constituit izvorul principal de inspirație pentru dezvoltarea ulterioară a literaturii bizantine. Prăznuit la 27, 30 ian. și 13 nov.

IOAN IACOB HERACLID v. Despot-Vodă.

IOAN PAUL, numele a doi papi. I.P. I (Albino Luciano) (1912-1978), patriarh al Veneției (1969-1978), cardinal (1973), ales papă la 26 aug. 1978 (a încetat din viață la 28 sept. 1978). I.P. II (Karol Vojtyla) (1920-2005), arhiepiscop de Cracovia (1963-1978), cardinal (1967), ales papă la 16 oct. 1978. Primul papă polonez (primul papă neitalian începând din 1523). Promotor al umanismului creștin (enciclica „Redemptor hominis”), accentuând necesitatea apărării drepturilor omului în numele unei doctrine sociale a Bisericii. Rol important în prăbușirea comunismului în Europa de Est. Op. pr.: „Reconciliere și penitență”, „Ecumenism”.

IOAN POTCOAVĂ (Nicoară Potcoavă), domn al Moldovei (nov.-dec. 1577). Pretins frate al lui Ioan-Vodă cel Viteaz. Cu sprijinul cazacilor, l-a înfrânt pe Petru Șchiopul, care a fugit în Țara Românească. Refugiat în Polonia, este executat la Lvov, în 1578, la cererea Sultanului Murad III.

IOAN SCĂRARUL (CLIMACUS) (c. 579-c. 649), sfânt. Stareț al mănăstirii Sinai, de pe muntele cu același nume. Autor al faimosului tratat ascetic „Scara”, considerat cartea de căpătâi a monahismului răsăritean, în care arată treptele pe care omul trebuie să le urce pentru a ajunge la perfecțiune. Prăznuit la 30 mart. și în duminica a patra din Postul Sfintelor Paști.

IOAN VODĂ CEL VITEAZ, domn al Moldovei (1572-1574). A dus o politică de întărire a autorității domnești, lovind în interesele marii boierimi (care l-a numit „Cel Cumplit”) și de eliberare a țării de sub dominația otomană. Refuzând să plătească Porții un bir sporit, în apr. 1574 a început războiul antiotoman, înfrângând, la Jiliște (apr. 1574) o armată turco-munteană. A pătruns apoi în Țara Românească, înscăunându-l pe Vintilă-Vodă, dar, trădat de o parte a boierimii, a fost înfrânt la Iezeru Cahulului și la Roșcani (iun. 1574), fiind ucis de turci în chinuri groaznice. A dezvoltat comerțul, a bătut monedă proprie, a întărit armata.