Iancu m. 1. (Sasul), Domnul Moldovei, jefui țara, scoase văcăritul și mazilit, se retrase cu averi mari în Austria, unde muri (1579-1582). ║ (Avram), eroul revoluțiunii române dela 1848, se puse în fruntea Moților revoltați (1824-1873).

IANCU, Aurel (n. 1928, Răcoroasa, jud. Vrancea), economist român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la București. Cercetări în domeniile eficienței și creșterii economice, privatizării, pieței și concurenței, al teoriei politicii economice („Relațiile economice internaționale”, în „Tratatul de economie”, vol. III, „Piață, concurență, monopol”).

IANCU, Avram (1824-1972, n. Vidra de Sus, azi Avram Iancu, jud. Alba), jurist, democrat-revoluționar și conducător politic român, exponent de frunte al Revoluției române de la 1848-1849 din Transilvania. Intrat în legendă ca prefectul-erou, „Craiul Munților”. I. a studiat filozofia și dreptul la Cluj și Târgu Mureș. Adept convins al principiilor de libertate, egalitate și frățietate, aplicate deopotrivă în relațiile dintre indivizi și dintre popoare, s-a situat astfel pe linia radicală a emancipării sociale și politico-naționale, proprie curentului care s-a manifestat în toată Europa de la coasta Atlanticului și până la marginea Imp. Rus. A fost unul dintre organizatorii adunărilor naționale de la Blaj; prima, Adunarea din Duminica Tomii (18/30 apr.), a doua, Marea Adunare Națională din 3/15-5/17 mai, și a treia, Adunarea din sept. 1848. Membru în comitetul Național Român din Sibiu, organizatorul și conducătorul oștii populare revoluționare după modelul legiunilor romane. Anexarea forțată a Transilvaniei la Ungaria prin votul Dietei nobiliare-feudale de la Cluj (17/29 mai) și poziția obstrucționistă a guvernului revoluționar ungur în problema drepturilor naționale ale românilor l-au condus pe I. la revendicarea identității naționale pe calea armelor. Încleștarea care a urmat a situat cele două revoluții (română și maghiară) în tabere adverse, împrejurare tragică exploatată cu dibăcie de contrarevoluția habsburgică în folosul propriu. I. s-a arătat receptiv la propuneri de pacificare și colaborare cu revoluționarii unguri pe bază de egalitate națională, dar proiectul de pacificare, datat 12/24 iul. 1849, s-a dovedit tardiv. În aug. același an, Revoluția ungară a fost înfrântă de contrarevoluția habsburgică, însă nici cauza românilor nu a avut de câștigat. Între 1849 și 1851, I. a făcut parte din delegația trimisă la Viena pentru revendicarea drepturilor și libertăților naționale promise lor de Curtea imperială, promisiuni dovedite deșarte. În iul. 1852, I. a refuzat să întâmpine pe monarhul habsburg în vizita acestuia în Transilvania, gest ce a însemnat sfârșitul carierei lui politice. La 13 sept. 1872 a fost înmormântat la Țebea sub „gorunul lui Horea”, ca erou-martir al națiunii.

IANCU, Axente (1894-1975, n. Făget, jud. Timiș), medic pediatru și puericultor român. Prof. univ. la Cluj. Lucrări privind patologia infecțioasă infantilă, alimentația rațională și asistența socială a copilului mic („Din istoricul și despre rolul substanțelor grase în alimentația artificială a copilului”, „Actualități în puericultură și pediatrie”, „ABC-ul îngrijirii copilului mic”).

IANCU (JANCO), Marcel (1895-1984, n. București), pictor, grafician și arhitect israelian. Originar din România, unde a avut, până în 1940, o bogată activitate de animator al mișcării de avangardă. Stabilit în Palestina (1940). Apropiat de mișcarea dadaistă. Ca arhitect, a proiectat Sanatoriul „Bucegi” (Predeal) și imobilul „Bazaltin” București). În plastică a fost influențat de cubism („Țărancă cu ouă”), apoi s-a orientat spre o artă abstract-constructivistă, folosind tehnici diferite: relief pictat, xilo- și linogravură, sculptură cinetică, pictură în ulei, colaj etc. („Café-concert”, „Roadele pământului”). Ca grafician („Pian”, „Compoziție”), a abordat cu dezinvoltură și portretul („Portretul lui Ion Vinea”).

IANCU, Mișu (1909-1994, n. București), dirijor și compozitor român. Muzică de scenă, corală și mai ales ușoară, gen în care a creat numeroase șlagăre. („Iubire-i ca o glumă”, „Cântecele mele”, „Pentru nimic în lume”).

Iancu, -leu v. Ioan VI A 10.

AVRAM IANCU 1. Com. în jud. Alba; 2.165 loc. (1991). Prelucr. lemnului (cherestea). Casa memorială „Avram Iancu”. 2. Com. în jud. Bihor; 3.411 loc. (1991).

IANCU DE HUNEDOARA (?-1456), nobil român din Transilvania, unul dintre marii comandanți de oști din vremea sa. Fiu al cneazului Voicu de Hunedoara. Ban al Severinului (din 1438), voievod al Transilvaniei (din 1441), iar, din 1446, guvernator (regent) al Ungariei. Adept al unei puteri centrale autoritare. A urmărit să creeze un sistem politic bazat pe strângerea legăturilor dintre cele trei țări române în vederea luptei antiotomane. Victorios asupra otomanilor pe Ialomița (1442) și în timpul „campaniei celei lungi” (1443-1444), când a pătruns, în S Dunării, până aproape de Zlatița; a fost înfrânt de aceștia la Varna (1444) și Kossovopolje (1448), dar a obținut o strălucită victorie asupra sultanului Mehmet II în bătălia de la Belgrad (21-22 iul. 1456). A murit de ciumă în tabăra de la Zemun (11 aug.).

IANCU JIANU, com. în jud, Olt; 4.640 loc. (1998). Expl. de petrol. Centru pomicol și viticol. Bisericile Sf. Parascheva, ctitorie din 1529 a familiei Buzescu (cu picturi murale de la începutul sec. 18) și Sf. Dumitru (1900), în satul Iancu Jianu.

IANCU SASUL, domn al Moldovei (1579-1582). Fiu nelegitim al lui Petru Rareș. A dus o politică fiscală excesivă, introducând, în 1581, zeciuiala din boi, ceea ce a provocat o răscoală în ținutul Lăpușnei. Mazilit de Poarta Otomană la cererea marilor boieri, s-a refugiat în Polonia, dar a fost ucis la Lvov.

OCNA PUSTIE (sau AVRAM IANCU), lac sărat situat în arealul orașului Ocna Sibiului, format pe locul unei saline abandonate în 1817. Supr.: 10.137 m²; ad. max.: 128 m (cel mai adânc lac din România); salinitatea: 180-200 g/l (la suprafață și în funcție de anotimp).

sufletu’ lui Avram Iancu expr. v. sufletu’!