hloabă sf vz hlobă

hlobă sf [At: ȘEZ. VII, 187 / V: ~oabă, hlubă, holoa~, hubă, hublă, hulo~, hulubă, ulubă / Pl: ~be / E: pn holoble, ucr охлобла, охолобла] 1 (Mol, Buc) Fiecare dintre cele două prăjini de la trăsura sau căruța cu un cal. 2 (Reg; îe) A bate ~bile, să (se) priceapă calul A face aluzii. 3 (Reg; lpl; îf ~oabe, holoabe) Brațe ale scrânciobului. 4 (Reg; îf hublă) Unealtă de zidărie nedefinită mai îndeaproape.

hlubă sf vz hlobă

holoabă sf vz hlobă

hubă sf vz hlobă

hublă sf vz hlobă

hulobă sf vz hlobă

hulubă² sf vz hlobă

❍ HLOBĂ, HLUBĂ (pl. -be) sf. Mold. Bucov. Fie-care din cele două rude la trăsură sau căruță, între care se înhamă calul: Roaiba vine fără stăpîn și se izbește cu hlubele în poartă (SAD.) [rut. oh(o)loblja].

HULUBĂ, ULUBĂ (pl. -be) sf. = HLOBĂ: se vîra între hulube și aștepta pînă ce ieșea boierul (GRL.); calul se desprinsese din ulube și nu se mai vedea (CAR.).

hlóbă și (maĭ des) hlúbă și (vest) hulúbă f., pl. e (rut. holóbli, rus. oglóbli, hlube, bg. zglob, încheĭetură. Bern. 1, 305). Pl. Cele doŭă prăjinĭ ale trăsureĭ cu un cal (ca oiștea la cea cu doĭ caĭ). – Și hloabe, brațele scrîncĭovuluĭ.

HUBA, b. și s. (Dm), cf. subst. mold. „hulubă”; Hubăe, V. (Isp III¹).

hlobă (hloabă), hlobe, s.f. (reg.) fiecare din cele două lemne de la trăsura sau căruța cu un cal; hulubă, rudă.