goață² sf vz goță

goță sf [At: VICIU, GL. / V: goață / Pl: ~țe / E: ns cf gogă] 1 (Trs) Animal cu care se sperie copiii atunci când plâng. 2 (Reg) Zi de post.

GÖTA ÄLV [iöta elv], fl. în Pen. Scandinavă (Suedia de SV), emisarul L. Vänern; 91 km. Formează cascada Trollhättan (hidrocentrală) și se varsă în Str. Kattegat, la Göteborg, prin două brațe. Parte componentă a canalului Göta care leagă Marea Nordului cu M. Baltică.

GOȚĂ scurtare din < Negoțu și < Neagoță (< Neagu), sau subst. var. la „gogoriță”, dialectal ard. și ar.; cf. și blg. Гoцo sint. < Gheorghie (Weig). 1. Goța olt. (Sd; ard. (Mar); – I, (Grd 42). 2. Goțul (Tec I); – D-tru din Solești, 1686 (BGI IV 208); – fiul Armancăi (16 B III 63); – căp. din Folești, 1707 (ib. 222), zis și Guțul, într-un doc. din 1718: „Ștefan sluga Guțului din Folești” (BCI IV 222). 3. Goțe (Ard); -a = Goția, E., act.; Goți, popa din Vălenii de Munte (BCI XIII 187); -u, N., din Mușcel (Î Div). 4. Goțeală (Hur 206).

gotă s.f. (reg.) 1. dihanie de speriat copiii. 2. zi de post.