8 definiții pentru Cuza


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

Cuza (Alexandru loan I) m. născut la Galați în 1820, fost colonel, ales Domn al Principatelor-Unite în 1859, domni până la 1866. Sub dânsul se desființă claca prin împroprietărirea țăranilor, înscrisă în Statutul din 1864, se introduse învățământul obligatoriu și gratuit, se unificară legile prin promulgarea codicelui Napoleon (1865), se desrobiră mănăstirile închinate și se înființară Universitățile din București și din Iași. Principele Cuza muri la Heidelberg în 1873 și fu înmormântat la Ruginoasa în mijlocul jalei generale.

Cuza-Vodă m. sat în jud. Roman cu 3200 loc.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

CUZA, Alexandru C. (1857-1947, n. Iași), om politic și publicist român. Acad. (1936), prof. univ. la Iași. În 1923 a înființat Liga Apărării Național-Creștine, grupare cu caracter fascist, din care s-a desprins ulterior, Garda de Fier. A condus, împreună cu O. Goga, Partidul Național-Creștin (din 1935) și guvernul, în perioada dec. 1937-febr. 1938.

CUZA, Alexandru Ioan (1820-1873, n. Huși), primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) și al statului național România (1862-1866). Participant activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ian. 1859, C. a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ian. 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două țări române. Devenit domnitor, C. a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea uniunii personale (1859) de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvîrșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ian. 1862, cînd Moldova și Țara Românească au format un stat unitar cu numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. în perioada imediat următoare împreună cu M. Kogălniceanu, a inițiat și realizat schimbări structurale pe plan social-economic, politic și cultural, care au deschis o nouă etapă în dezvoltarea istorică a statului național român. Guvernarea lui C. a întîmpinat o puternică opoziție din parte conservatorilor și liberal-radicalilor, care, uniți într-o conjurație, l-au silit să abdice (11/23 febr. 1866). Exilat, domnul Unirii și al marilor reforme și-a petrecut restul vieții dincolo de hotarele țării, mai ales la Viena și Florența. A murit la Heidelberg (Germania), a fost adus în țară și înmormîntat la Ruginoasa (jud. Iași). Astăzi, rămășițele sale pămîntești se află în biserica „Trei Ierarhi” din Iași.

CUZA. 1. Luînd numele Cozea (v. mai sus) drept „prima formă a numelui domnitorului Alexandru Ioan Cuza”, pe care îl derivă din coz, Iorga confundă două nume deosebite și explică greșit pe coz prin „frumos”: „Cuzea < cozul, frumosul” (Iorga B răz 21). După Tiktin coz < tc. cuz, folosit la jocul de cărți are sensul fr. „atout”, germ. „Trumpf”. De fapt, cu excepția unui singur caz, notat într-o însemnare din 1790, pe o carte bisericească din Maramureș (Mar), Cuza este numele unei singure familii boierești moldovene, (ca și acela al Cantacuzinilor, al Roseteștilor etc.); includem și pe Manolachi Cuza, fost mare paharnic și staroste de Putna în 1777 (Vr), care lipsește din tabloul genealogic întocmit de Gh. Ghibănescu (Sur VII). Convingerea acestuia, exprimată în vol. al VII-lea din Surete, dedicat Cuzeștilor, ca și a lui A. D. Xenopol (Ist Rom XIII) este că Dumitrașco Cuza, care deține ranguri între 1677-1706 începătorul familiei, apare ca strein, încetățenit, prin căsătoria lui cu bogata jupîniță Safta Jora. Numele pare cunoscut în Italia (exceptînd pe filozoful Nicolaus Cusanus, nume latinizat din german. Kues), căci Xenopol citează doi nobili italieni din sec. al XIX-lea, la care adăugăm pe Salvatore Cusa, editorul unor diplome grecești și arabe din Sicilia (Palermo 1868), și pe Annanias Kuzanos coautor al Codului Calimachi (An C VI 740). 2. Drăganu găsește numele Cuze și Cuza în Panonia pe la 1230 „cunoscut la bulgari și romîni” (p. 53 § 21) și-l explică din Cosma, cf. și forma ucr. Кузь, -зя < Кузьма (Grinc), iar Weigand (p. 126), dînd aceeași etimologie, pune în balanță și pe cea din Cantacuzino, pe care o dăduse mai înainte Butturas, numele fiind în circulație la greci: Kούζης firmă în Atena la 1900 etc. Este deci probabilă originea balcanică a lui D-tru Cuza din sec. al XVII-lea. 3. În ce privește forma originară a numelui, afirmația lui Ghibănescu că „numele Cuza apare din vechiu sub forma Cuze și Cuzea, tot așa cum Balș a fost Balșe și Sturza a fost Sturze” (Sur VII p. CLXIII) este greșită, căci acele forme apar uneori simultan. 4. Cuze, -a (Sd XXI); Cuzia, log. (Sd V 107). 5. Asemănări: Cuzău, St. cu fiii Albu și Stanciul, rumîn (Cotr 4); Cuzu morariul (16 A III 5); Cuzule M. (s. Racovița, r. R-Sărat); Cuzănești s. < *Cuzan (Dm). V. și Coz.

ALEXANDRU I. CUZA, com. în jud. Iași, în lunca Siretului; 2.781 loc. (1991). Expl. de balast. Pînă în 1965 s-a numit Cuza Vodă.

CUZA VODĂ, com. în jud. Călărași; 4.334 loc. (1991). Reșed. com. este satul Ceacu.

CUZA VODĂ v. Alexandru I. Cuza (com.).

Intrare: Cuza
nume propriu (I3)
  • Cuza