8 definiții pentru țincar


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ȚINCÁR, țincari, s. m. (Reg.) Copil, țânc. – Ținc2 + suf. -ar.

țincar2 sn [At: ALR II, 5 669/76 / Pl: ~e / E: ținc1 + -ar] (Reg) Clopoțel care se atârnă la gâtul vitelor Si: (reg) țingălău (1).

ȚINCÁR, țincari, s. m. (Reg.; depr.) Copil, țânc. – Ținc2 + suf. -ar.

ȚINCÁR, țincari, s. m. (Mold.; cu nuanță depreciativă) Copil, copilandru, țînc. O hotărît... să mă cunune cu Guliță. – Să te mărite pe tine... cu țincarul ei? ALECSANDRI, T. 515.

țincar m. Mold. fam. băiețandru: să te mărite cu țincarul ei AL.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

țincár (reg.) s. m., pl. țincári

Intrare: țincar
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • țincar
  • țincarul
  • țincaru‑
plural
  • țincari
  • țincarii
genitiv-dativ singular
  • țincar
  • țincarului
plural
  • țincari
  • țincarilor
vocativ singular
  • țincarule
  • țincare
plural
  • țincarilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

țincar

etimologie: