ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. štab.^[1]

ștab² sn [At: GLOSAR REG. / Pl: ? / E: ger Stab (hobel)] (Reg) Rindea cu care se rotunjesc muchiile la obiectele din lemn.

ștab¹ [At: FUND. 48/24 / V: (înv) st~ / Pl: -uri sn, -i sm / E: ger Stab, rs штаб] 1 sn (înv; șîc -major) Stat-major. 2 sn (înv; șîc ~-general ori ~ul-oștirii sau ~ domnesc sau împărătesc) Comandament suprem al forțelor armate ale unei țări, al unei armate expediționare sau de ocupație. 3 sn (Înv; și îae) Sediul ștabului¹ (2). 4 sn (Înv; și îae) Marele-stat-major. 5 sm (Înv; șîc ~-ofițer) Ofițer care facea parte dintr-un ștab¹ (1). 6 sm (Înv; pex) Ofițer superior. 7 sm (Înv; îc) ~-doctor Medic militar superior. 8 sm (Fam; adesea im) Persoană care face parte din conducerea unei instituții, a unei organizații etc.

ȘTAB (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. štab.

ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., și (2) ștabi, s. m. 1. (Germanism învechit) Stat-major. Rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac. RUSSO, O. 49. ◊ Fig. Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte; Cerbii cu coarne lungi, urșii cu coade scurte Alcătuiau un ștab vrednic a fi privit. ALEXANDRESCU, P. 128. ♦ (Cu sens colectiv) Ofițerii care alcătuiesc statul-major; p. ext. grup de ofițeri superiori. Nu e de loc bucuros acum, cînd vede venind pe poteca de pietricele dinspre cancelarie, ștabul. CAMIL PETRESCU, O. I 245. Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. Această comisie a venit în adevăr, compusă fiind de un aghiotant domnesc german... și de un ștab-ofițer austriac. I. IONESCU, M. 29. 2. (Astăzi familiar) Șef, conducător.

ȘTAB s. m. (fam.) persoană de vază pe plan social; șef, conducător. (< germ. Stab)

ȘTAB¹ ~uri n. Organ de conducere a forțelor armate; stat-major. /<germ. Stab, rus. štab

ȘTAB² ~i m. fam. Persoană care face parte din conducerea unei instituții, organizații etc.; conducător; șef. /<germ. Stab, rus. štab

ștab n. stat-major: ștabul regimentului. [Nemț. (GENERAL)STAB].

ștab n., pl. urĭ (rus. štab, d. germ. [general]-stab). Vechĭ. Stat-major. Sediŭ: ștabu regimentuluĭ. V. dejurstvă.

ștab¹ (ofițer superior, șef) (înv., fam.) s. m., pl. ștabi

ștab² (stat-major) (înv.) s. n., pl. ștáburi

ștab (stat-major) s. n., pl. ștáburi

ștab (ofițer superior, șef) s. m., pl. ștabi

ștab-ofițér (înv.) s. m.^[1], pl. ștab-ofițéri corectată

ștab-ofițér s. m., pl. ștab-ofițéri

ȘTAB s. (fam.) mahăr. (E mare ~ la noi.)

ȘTAB s. v. conducător, stat-major, șef.

ștab s. v. CONDUCĂTOR. STAT-MAJOR. ȘEF.

*ȘTAB s. (fam.) mahăr. (E mare ~ la noi.)