ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. stab.

ȘTAB (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. štab.

ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., și (2) ștabi, s. m. 1. (Germanism învechit) Stat-major. Rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac. RUSSO, O. 49. ◊ Fig. Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte; Cerbii cu coarne lungi, urșii cu coade scurte Alcătuiau un ștab vrednic a fi privit. ALEXANDRESCU, P. 128. ♦ (Cu sens colectiv) Ofițerii care alcătuiesc statul-major; p. ext. grup de ofițeri superiori. Nu e de loc bucuros acum, cînd vede venind pe poteca de pietricele dinspre cancelarie, ștabul. CAMIL PETRESCU, O. I 245. Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. Această comisie a venit în adevăr, compusă fiind de un aghiotant domnesc german... și de un ștab-ofițer austriac. I. IONESCU, M. 29. 2. (Astăzi familiar) Șef, conducător.

ștab² (stat-major) (înv.) s. n., pl. ștáburi

ștab¹ (ofițer superior, șef) (înv., fam.) s. m., pl. ștabi

ȘTAB s. v. conducător, stat-major, șef.

ȘTAB s. (fam.) mahăr. (E mare ~ la noi.)

ȘTAB s. m. (fam.) persoană de vază pe plan social; șef, conducător. (< germ. Stab)

ștab (ștaburi), s. n. – 1. (Înv.) Stat Major. – 2. (S. m.) Ofițer din Statul Major. Germ. Stab, prin intermediul rus. štab (Candrea). Este dubletul lui șteap, s. m. (spin, mărăcine), prin intermediul săs. stap (Drăganu, Dacor., III, 709; cf. Graur, BL, III, 43), cf. sb. štap, rus. štepa (în Munt., mai curînd în forma ștep).

ȘTAB² ~i m. fam. Persoană care face parte din conducerea unei instituții, organizații etc.; conducător; șef. /<germ. Stab, rus. štab

ȘTAB¹ ~uri n. Organ de conducere a forțelor armate; stat-major. /<germ. Stab, rus. štab

ștab s.n. (reg.) rindea cu care se rotunjesc muchiile la obiectele din lemn.

ștab n. stat-major: ștabul regimentului. [Nemț. (GENERAL)STAB].

ștab n., pl. urĭ (rus. štab, d. germ. [general]-stab). Vechĭ. Stat-major. Sediŭ: ștabu regimentuluĭ. V. dejurstvă.

ștab-ofițér (înv.) s. m.^[1], pl. ștab-ofițéri corectată

ștab (stat-major) s. n., pl. ștáburi

ștab (ofițer superior, șef) s. m., pl. ștabi

*ȘTAB s. (fam.) mahăr. (E mare ~ la noi.)

ștab s. v. CONDUCĂTOR. STAT-MAJOR. ȘEF.

ștab-ofițér s. m., pl. ștab-ofițéri