2 intrări

O definiție

Jargon

TERMEN s. m. (< lat. terminus, cf. fr. terme): 1. (în limbajul comun) cuvânt, vorbă. În raport cu sfera vocabularului pe care o reprezintă, întâlnim: t. populari, t. dialectali (regionali), t. de jargon, t. de argou, t. literari, t. neologici etc. 2. (în limbajele speciale) cuvânt propriu unei anumite științe, care servește la exprimarea unei noțiuni specifice. În raport cu aceste noțiuni, cu domeniile de activitate în care se folosesc, se disting următoarele categorii: t. lingvistici, t. geografici, t. tehnici, t. istorici, t. științifici, t. sportivi etc. ◊ ~ regent: t. de care depinde sintactic o parte de propoziție secundară sau o propoziție subordonată (v. cuvânt regent). ◊ ~ introductiv: t. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică (v. cuvânt introductiv). ◊ ~ corelativ: t. care intră în corelație sintactică cu un alt t. din cadrul frazei (introductiv), într-o relație de interdependență (v. cuvânt corelativ). v. și cuvânt.

Intrare: termen (cuvânt, monom)
termen1 (pl. -i) substantiv masculin
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • termen
  • termenul
  • termenu‑
plural
  • termeni
  • termenii
genitiv-dativ singular
  • termen
  • termenului
plural
  • termeni
  • termenilor
vocativ singular
plural
tărmin
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
substantiv masculin (M1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • termin
  • terminul
  • terminu‑
plural
  • termini
  • terminii
genitiv-dativ singular
  • termin
  • terminului
plural
  • termini
  • terminilor
vocativ singular
plural
Intrare: termen (timp, limită)
termen2 (pl. -e) substantiv neutru
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • termen
  • termenul
  • termenu‑
plural
  • termene
  • termenele
genitiv-dativ singular
  • termen
  • termenului
plural
  • termene
  • termenelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)