PREDICAT s. n. (< fr. prédicat, lat. praedicatum): parte principală de propoziție care arată ce se spune despre subiect. Răspunde la întrebănle ce face?, ce este?, cine este? sau cum este? subiectul: „Și mănâncă frumușel / Și bea vin din burdușel / Și grăiește în ăst fel” (Folclor); „Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz” (V. Alecsandri), „Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocorăști” (I. Slavici); „Opinca-i era spartă...” (V. Alecsandri). ◊ ~ verbal: p. exprimat printr-un verb predicativ, printr-o locuțiune verbală predicativă (ambele la un mod personal și la orice diateză) sau printr-o construcție perifrastică de viitor popular. Răspunde la întrebările ce face? subiectul sau ce se spune? despre subiect: „Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium” (M. Eminescu); „Vrând, nevrând, domnul fu silit a se îmblânzi și a-i dărui viața” (N. Bălcescu); „...se strânsese lumea ca la o comedie împrejurul nostru” (Ion Creangă); „Moșule, ie sama de ține bine telegarii ceia, să nu ieie vânt...” (idem); „Am să te apăr eu, Bologa!” (L. Rebreanu); „Eu mă temeam că acuma Budulea Taichii are să fie pedepsit” (I. Slavici). ◊ ~ nominal: p. exprimat printr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ (substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb la infinitiv, verb la supin, interjecție, adverb). Răspunde la întrebările ce este?, cine este? sau cum este? subiectul sau ce se spune? despre subiect: „...pupăza era ceasornicul satului” (Ion Creangă); „Eu sunt nevasta lui Nechifor Lipan” (M. Sadoveanu); „Radu deveni iarăși trist” (A. Vlahuță); „Au crezut-ai că sunt mort?” (G. Topârceanu); „Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor” (P. Ispirescu); „Prietenul meu este al șaselea care se prezintă la acest examen”; „...mama, în slăbăciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel” (Ion Creangă); „Frica ce le cuprinsese pe amândouă era de nepovestit” (P. Ispirescu); „Prietene, este vai de tine acum!”; „Astfel este țara Ardealului” (N. Bălcescu). Tot p. nominale sunt considerate și cele exprimate prin construcții perifrastice de viitor, în structura cărora se află un verb copulativ la conjunctiv, sau cele exprimate prin expresii verbale impersonale: „...s-ar bucura Safta, dac-ar afla că feciorul ei are să fie dascăl” (I. Slavici); „Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte” (Ion Creangă); „Oameni ca dânsul sunt atât de rari..., încât e de mirare cum de se mai găsesc” (C. Negruzzi). ◊ ~ adverbial: p. exprimat printr-un adverb sau printr-o locuțiune adverbială predicativă, ca în exemplele „...negreșit că și tu ai să te întorci rușinat ca și frații tăi mai mari” (P. Ispirescu); „Bine, frate, firește că sunt curios să aflu” (I. L. Caragiale); „Probabil că un sentiment de răzbunare... l-a făcut pe om vânător” (T. Arghezi); „Fără îndoială că nu aștepta de la mine nici vorbă bună, nici dezmierdare” (M. Sadoveanu). ◊ ~ interjecțional: p. exprimat printr-o interjecție predicativă, ca în exemplele „Iată și pe Fefeleaga!” (I. Agârbiceanu); „Atunci, na! strigă Sorbu” (Em. Gârleanu); „Aho! car nebun, aho!” (Ion Creangă); „Mai bine ia-ți traista și hai la drum” (R. Tudoran). ◊ ~ subînțeles: p. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, prin raportarea acesteia la propoziția anterioară sau prin intonație și pauză, ca în exemplele „Să aducă volumele? – Cine?” [să le aducă, să aducă volumele?]; „Și iepurele alerga nebunește la vale. Mingea – după el!” [alerga]. Pentru clasificarea p. v. criteriu.