2 intrări
O definiție
Dicționare specializate
Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.
NOMINATIV s. n. (< cf. lat. nominativus < nominare „a numi”, fr. nominatif): caz al substantivului (primul, în ordinea studierii). Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de subiect (fundamentală), aflată cu întrebările cine? și ce? („Profesorul a stat lângă noi până ce ne-a tuns chilug” – Ion Creangă; „Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme” – B. Șt. Delavrancea); funcția de apoziție („Însă Victorița, nevasta căpitanului, luase un condei să însemne” – I. Al. Brătescu-Voinești); funcția de nume predicativ („Liana este profesoară”); funcția de element predicativ suplimentar („Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioșilor ismailiteni” – M. Sadoveanu). N. singular este considerat forma de bază a substantivului.
adjectiv (A1) Surse flexiune: DOR | masculin | feminin | |||
nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
|
|
plural |
|
|
|
| |
genitiv-dativ | singular |
|
|
|
|
plural |
|
|
|
| |
vocativ | singular | — | — | ||
plural | — | — |
substantiv neutru (N1) | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
vocativ | singular | — | |
plural | — |