DETERMINANT, -Ă adj. (cf. fr. déterminant, it. determinante): în sintagmele interjecție determinantă și monem determinant (v.).

DETERMINANT (DETERMINATIV) s. m. (cf. fr. déterminant, it. determinante): termen subordonat celui regent (determinat) din cadrul unui raport sintactic, care precizează, lămurește sau restrânge sensul regentului. În limba română, adjectivul și numeralul sunt, în mod obișnuit, d. ai substantivului, iar adverbul d. al verbului: zi furtunoasă, trei cărți, pagina a doua, merge greu etc. Dar și alte părți de vorbire pot deveni d. într-o relație binară (cu sau fără elemente relaționale): trotuarele străzilor, nuia de salcie, fruntea lui, stăpânire de sine, dorința de a citi, mașină de cusut, mersul înainte, omul de-acolo, halal prieten etc. Tot d. este și articolul: vinul, apa, puii, pâinile; un copil, niște copii, o fetiță etc. ◊ ~ concret: d. care intră în raportul sintactic, dispunând de un conținut lexical precis, cum sunt substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele, adverbele și interjecțiile (v. mai sus). ◊ ~ abstract: d. care intră în raportul sintactic, fără conținut lexical, numai cu o semnificație gramaticală, cum sunt articolele hotărâte și nehotărâte (v. mai sus). ◊ ~ proclitic (predeterminant): d. așezat în fața regentului, ca articolul hotărât lui, articolele nehotărâte și demonstrative, adjectivele pronominale interogative, relative, nehotărâte și negative; numeralele cardinale. ◊ ~ enclitic (postdeterminant): d. așezat după regent ca marea majoritate a articolelor hotărâte. ◊ ~ mixt: d. așezat fie înainte, fie după regent, cum sunt adjectivele calificative, adjectivele pronominale demonstrative, posesive și de întărire; adverbele, substantivele, pronumele, numeralele ordinale și interjecțiile.