URARE, urări, s. f. Acțiunea de a ura și rezultatul ei. 1. Exprimare de dorințe de bine la adresa cuiva (v. felicitare); (concretizat) conținutul felicitării. Se sărutară feciorii de-mpărați în urările boierilor. EMINESCU, N. 7. Măria-ta, dă-mi voie cu-a mele jupînese Urare să-ți aducem. ALECSANDRI, T. II 89. 2. Faptul de a recita colinde de anul nou; urătură. Urările de anul nou, capra și căluțul și toată zvoana și veselia cotlonului aceluia din munte le respinse de cătră sine. SADOVEANU, B. 64. 3. (Rar) Orație de nuntă. Nu există nici un sat locuit de romîni în care să nu se afle mai mulți sau cel puțin un singur... urător, care să nu știe mai multe orații sau urări și să nu le ureze la o ocazie ca aceasta a nunților. MARIAN, NU. 222.

URA², urez și (2) ur, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A formula o dorință de bine la adresa cuiva (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acțiune etc.); a felicita. Îți mai amintești, veche prietenă, ce mi-ai urat? C. PETRESCU, C. V. 22. Privitorii, cu căciulele în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. ◊ Fig. Batistele se mișcă în aer, urîndu-ne bună-venire. BART, S. M. 31. ◊ (Învechit, construit cu acuzativul) Chelarul și moș Toma grădinarul îmi ieșiră să mă ureze de bună-venire. GANE, N. II 174. «Să trăiască domnul Ștefan» Mii de glasuri îl urează. ALECSANDRI, P. I 34. Boierii închinau și urau pe domn. NEGRUZZI, S. I 151. ◊ Refl. reciproc. Urîndu-și drum bun și petrecere frumoasă, au plecat flăcăii. CARAGIALE, O. III 97. ◊ Intranz. Siimenii și darabanii hăuliră și urară sub ferestre. SADOVEANU, O. VII 110. Pe deal nechează, Pe vale urează (Trîmbița). GOROVEI, C. 368. 2. Intranz. A recita «plugușorul» sau alte colinde de anul nou, umblînd (în grup cu alții) de la casă la casă. Ură tu, măi Chiriece... și noi, măi Zaharia, să pufnim din gură ca buhaiul. CREANGĂ, A. 43. Să le poroncești ca să ureze ca în agiunu sfîntului Vasile. ALECSANDRI, la CADE. Cinstește pe... plugarii ce ură mai frumos. ȘEZ. III 180. ◊ Tranz. (Rar) Lasă-mă... Ca să ur ce mai știu eu... Căci eu știu o urătură. ȘEZ. XVIII 26. 3. Tranz. A face orații de nuntă. Să nu știe mai multe orații sau urări și să nu le ureze la o ocazie ca aceasta a nunților. MARIAN, NU. 222.

URÎ, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A avea un sentiment puternic de antipatie sau de dușmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suporta pe cineva sau ceva. Dacă mai înainte îl privea pe Stamati c-un suveran dispreț, acum ajunsese să-l urască, înverșunată. BART, E. 240. Romînul știe încă a se bate Și urăște viața fără libertate. BOLINTINEANU, O. 11. ◊ Absol. Dacă voi uita tot ce-am îndurat, Nu voi mai urî niciodată. JEBELEANU, C. 9. Mă simt tot omul de-altădată; Iubesc pe loc, urăsc îndată. MACEDONSKI, O. I. 56. ◊ Refl. (Rar) Am pierdut dulcea mea pace Și eu însumi m-am urît. HELIADE, O. I 70. ♦ Refl. reciproc. (Regional) A strica prietenia cu cineva, a se certa, a o rupe cu cineva. Ci pune capu-n pămînt, C-or gîndi că ne-am urît. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 67. 2. Refl. (În expr.) A i se urî cuiva (cu sau de ceva) sau a i se urî cuiva să... = a se plictisi de cineva, a se sătura de ceva, a nu mai simți nici o plăcere pentru cineva sau pentru ceva. Mîndruțo, pentru ce plîngi, dragă? Ți s-a urît de casa mea? IOSIF, T. 246. Avea gînduri pline de farmec, cu care nu i s-ar fi urît de a sta o veșnicie. VLAHUȚĂ, O. AL. 117. Ziceau că li se urîse șezînd tot singurele. ISPIRESCU, L. 8. După cîtăva vreme, simțindu-se iar în puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur. CARAGIALE, O. III 77. A i se fi urît (cuiva) cu binele v. bine² (1). A i se fi urît (cuiva) cu viața sau (tranz., regional) a-și urî zilele = a se sătura de viață. Ți s-a urît cu viața? SAHIA, N. 75. Doamne, moșule... se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82.