brahilogie¹ (gr. brachys „scurt” și logos „cuvânt”, „vorbire”), figură care constă în scurtarea sau contragerea unităților enunțului prin subînțelegere și chiar elipsă (A): „C-am avut nuntași Brazi și păltinași, Preoți, munții mari, Păsări, lăutari, Păsărele mii, Și stele făclii.” (Miorița) Versurile subliniate sunt brahilogice, pentru că ele reprezintă enunțuri cu predicatul „am avut” subînțeles („preoți am avut munții mari” etc., în care substantivele „preoți”, „păsări”, „făclii”, sunt, ca și „nuntași”, cu funcția de element predicativ suplimentar). Enunțul brahilogic se poate rezuma și la o singură parte secundară de propoziție: „De-ai aripi ți le-ascunde, de-ai nimburi de asemeni.” (T. Arghezi)

brahilogie² (gr. brachys „scurt”+ logos „vorbire”), figură de compoziție prin care se realizează o vorbire sau un discurs concis, folosindu-se maxime (sentințe) sau proverbe (P): „... Nașu-meu, Păcală, era un om foarte de duh; avea răspuns la orice vorbă. [...] Iată ce-mi zicea el: – Fine! De vrei să trăiești bine și să aibi ticnă, să te silești a fi totdeauna la mijloc de masă și la coif de țară, pentru că e mai bine să fii în fruntea cozii decât coada frunții [antimetateză + epanadiploză]. Șezi strâmb și grăiește drept. Nu băga mâna unde nu-ți fierbe oala, nici căuta cai morți să le iei potcoavele, căci pentru Behehe vei pierde și pe Mihoho. Bate fierul până e cald și fă tot lucrul la vremea lui.” (C. Negruzzi) B. se mai numește și viciu de vorbire care face discursul obscur din cauza conciziei excesive.